Una dintre cele mai elocvente forme de manifestare a democraţiei pluraliste o constituie alegerile multipartite ale organelor puterii. În anul 2001 cetăţenii Republicii Moldova au fost încadraţi într-o nouă campanie electorală. Preşedintele ţării a declarat dizolvarea Parlamentului de legislatura a XIV-a, fixând pentru 25 februarie 2001 alegeri parlamentare anticipate.
Campania alegerilor parlamentare anticipate care a demarat la 12 ianuarie, odată cu intrarea în vigoare a decretului prezidenţial despre dizolvarea Legislativului, urma să se desfăşoare sub noi aspecte.
De campanie electorală a depins şi alegerea Preşedintelui statului, întrucât, începând cu 5 iulie 2000, în Republicii Moldova a fost instituit regimul parlamentar.
Situaţia social-politică în republică la acel momentul era una mai mult decât complicată, iar situaţia economică ajunsă în adânc declin, cunoştea o agravare constantă. Criminalitatea şi corupţia au devenit şi ele elemente indispensabile ale imaginii ţării noastre.
Oamenii, în majoritate, nu ştiau cui să dea crezare, cu care formaţiune politică să se solidarizeze, deoarece toate înaintează, şi nu pentru prima dată, lozinci sterile, promisiuni deşarte. Puţine din ele s-au străduit să facă gospodăreşte câte ceva pentru a scoate ţara şi poporul din impas şi nevoi.
Alegerile din februarie 2001 s-au deosebit printr-un număr impunător de partide, blocuri politice şi candidaţi independenţi care, nefiind deloc dezinteresate, s-au antrenat activ în campania electorală, având însă puţină experienţă de activitate pe arena politică.
La 12 ianuarie 2001 Comisia Electorală Centrală (CEC) a adoptat Hotărârea “Cu privire la constituirea circumscripţiilor electorale în unităţile administrativ-teritoriale de nivelul doi ale Republicii Moldova”, prin care au fost constituite 13 circumscripţii electorale, inclusiv circumscripţia electorală pentru localităţile din stânga Nistrului. În republică au fost constituite 2000 secţii de votare, inclusiv 7 secţii de votare speciale pentru alegătorii din localităţile de est ale republicii.
La 11 ianuarie 2001 Preşedintele CEC Dumitru Nidelcu a declarat că printr-o hotărâre de Guvern pentru susţinerea activităţilor legate de desfăşurarea scrutinului parlamentar au fost alocate 7 milioane de lei.
Prin Hotărârea Comisiei Electorale Centrale nr. 1404 din 19 ianuarie 2001 a fost aprobat şi publicat în presă Regulamentul CEC privind reflectarea în mijloacele de informare în masă a campaniei electorale pentru alegerea Parlamentului Republicii Moldova.
Ţinând cont de importanţa alegerilor parlamentare pentru soarta ţării şi respectând prevederile Codului Electoral, în perioada electorală (12 ianuarie-25februarie 2001) mijloacele de informare în masă au reflectat pe larg campania electorală. Radioul, Televiziunea Naţională şi presa din republică au pus în lumină declaraţiile şi materialele prezentate de CEC, consiliile electorale, programele preelectorale ale concurenţilor electorali şi alte materiale referitoare la alegeri, inclusiv cele ce ţin de educaţia civică şi informarea alegătorilor despre alegeri.
O misiune a Institutului European pentru Mass-Media (EIM) a început la 11 februarie, monitorizarea reflectării campaniei electorale în mediile de informare. În acest scop, experţii EIM au selectat cinci canale TV, cinci posturi de radio şi nouă ziare. Institutul European pentru Mass-Media a încercat să evalueze dacă mass-media relatează imparţial şi echitabil mersul alegerilor, precum şi modalităţile în care autorităţile şi candidaţii recunosc normele democratice cu privire la mass-media.
La alegeri au participat: Partidul Popular Creştin Democrat, Blocul electoral “Credinţă şi Dreptate”, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, Partidul Naţional Liberal, Mişcarea social-politică “Pentru Ordine şi Dreptate”, Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova, Partidul Democrat din Moldova, Partidul Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova, Blocul electoral “Alianţa Juriştilor şi Economiştilor”, Blocul electoral “Edinstvo”, Mişcarea social-politică republicană “Равноправие”, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova, Partidul Forţelor Democratice, Partidul Democrat Agrar din Moldova, Blocul electoral “Alianţa Braghiş”, Blocul electoral “Plai Natal”, Partidul Socialist-Democrat din Moldova şi 10 candidaţi independenţi. Astfel, la cele 101 locuri din Parlamentul Republicii Moldova au candidat 5 blocuri electorale, 12 partide şi formaţiuni social-politice, precum şi 10 candidaţi independenţi.
Presa din republică a publicat şi rezultatele sondajelor de opinie. Astfel, la 13 februarie 2001 în ziarele guvernamentale “Moldova Suverană” şi “Независимая Молдова”, apare un sondaj de opinie privind alegerile parlamentare anticipate realizat de Serviciul Independent de Sociologie şi Informaţii “Opinia” în perioada 01-08 februarie pe un eşantion naţional-reprezentativ pentru întreg teritoriul republicii cu participarea a 1473 de respondenţi, domiciliaţi în 56 tipuri de localităţi, situate în toate regiunile ţării (cu excepţia Transnistriei). La întrebarea: “Dacă alegerile parlamentare ar avea loc mâine, Dvs. pentru care partid (bloc) politic aţi vota?”, răspunsurile au fost grupate după cum urmează: pentru Partidul Comuniştilor – 33,1%; pentru Blocul electoral “Alianţa Braghiş” – 27,3%; pentru Partidul Popular Creştin Democrat – 5,5%. Acestea sânt succedate în ordinea descrescândă de celelalte partide (blocuri) politice şi candidaţi independenţi. Analizând rezultatele acestui sondaj, de altfel, şi ale celorlalte sondaje de opinie publicate în broşuri aparte sau în alte ziare, am constatat că ele sânt mult prea departe de realitate, adevăr, prost gândite şi, din anumite interese politice, falsificate. Nu e bine să prezinţi publicului larg dorinţele anumitor forţe politice drept realitate.
În ce priveşte sumele care s-au cheltuit în această campanie electorală, menţionăm că ele au fost enorme (şi aceasta în realitatea social-economică atât de tristă din ţară). Astfel, Agenţia Moldpress a relatat că de la începutul campaniei electorale până la 23 februarie 2001 concurenţii electorali au cheltuit circa 4 milioane 265 mii de lei. Potrivit datelor CEC, cele mai mari cheltuieli le-a suportat Blocul electoral “Alianţa Braghiş” – peste 762 mii de lei, urmat de Partidul Popular Creştin Democrat – 577 mii, Partidul Comuniştilor din Moldova – 514 mii, Partidul Renaşterii şi Concilierii din Republica Moldova – peste 498 mii de lei. Sume sub 400 mii de lei au cheltuit Partidul Democrat şi Blocul electoral “Plai Natal”. Peste 200 mii de lei au cheltuit: Mişcarea social-politică “Pentru Ordine şi Dreptate” şi Partidul Democrat Agrar din Moldova. Partidul Naţional Liberal şi Partidul Forţelor Democratice au cheltuit câte 140 mii de lei. Blocul electoral “Credinţă şi Dreptate” – circa 86 mii de lei. Sume cuprinse între 60 şi 30 de mii de lei au folosit Mişcarea social-politică “Равноправие”, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, Blocul electoral “Alianţa Juriştilor şi Economiştilor”, Partidul Social-Democrat şi Blocul electoral “Edinstvo”. Dintre cei 10 candidaţi independenţi cel mai mult au cheltuit Valeriu Ghileţki – 47 mii de lei şi Iacob Mogoreanu – 32 mii de lei.
De altfel, în campania electorală din Republica Moldova au fost înregistrate cazuri de finanţare ilegală a concurenţilor. Mass-media din republică accentuează asupra faptului că transparenţa financiară prin care să fie informaţi alegătorii cu privire la cei care sprijină financiar n-a fost asigurată. Drept confirmare sânt aduse un şir de cazuri de finanţare ilegală a campaniei electorale. Corupţia parlamentară a servit drept teren rodnic pentru finanţarea ilegală a partidelor politice, fapt ce antrenează cheltuieli serioase din resurse de stat şi împiedică funcţionarea normală a instituţiilor democratice. Aceasta are loc din cauza lipsei unei legislaţii care ar permite un control riguros al finanţării participanţilor la scrutinele electorale. S-a constatat, de asemenea, că Tipografia Centrală din Chişinău a tipărit 25 milioane de buletine, în care scop s-a cheltuit 600 mii de lei.
Cetăţenii republicii au participat activ la aceste alegeri. Comisia Electorală Centrală a constatat: la 25 februarie 2001, pe listele electorale figurau 2 295 288 cetăţeni, iar la votare au participat 1 605 853 de alegători, sau 69,96% din numărul total al cetăţenilor cu drept de vot din Republica Moldova, un indiciu destul de înalt.
Potrivit rezultatelor definitive ale Comisiei Electorale Centrale, 50,2% din alegători şi-au dat voturile pentru Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, 13,45% au optat pentru Blocul electoral “Alianţa Braghiş”, iar 8,18% au susţinut Partidul Popular Creştin Democrat. Restul alegătorilor (28,17%) au votat pentru 14 formaţiuni şi 10 candidaţi independenţi care nu au acumulat suficiente voturi pentru a trece pragul electoral de 6%. Din numărul total de buletine 40310 au fost nevalabile.
Numărul de mandate obţinute de concurenţii electorali a fost stabilit în felul următor:
- Partidul Comuniştilor din Republica Moldova – 71 mandate;
- Blocul electoral “Alianţa Braghiş” – 19 mandate;
- Partidul Popular Creştin Democrat – 11 mandate.
Celelalte blocuri electorale, partide şi formaţiuni social-politice participante la maratonul electoral n-au putut depăşi pragul de 6% şi au rămas în afara Parlamentului. N-au reuşit să obţină sprijinul necesar al alegătorilor nici candidaţii independenţi.
De menţionat că 30,4% din alegători nu s-au prezentat la alegeri – dovadă a faptului că oamenii sânt dezamăgiţi în alegeri, în promisiunile lipsite de temei ale concurenţilor electorali.
Opinia generală, mărturisită şi de cei 211 observatori străini, 411 observatori locali din partea organizaţiilor obşteşti şi de reprezentanţii concurenţilor electorali, care au monitorizat scrutinul, e că atât CEC, cât şi consiliile electorale de circumscripţie şi blocurile electorale de la secţiile de votare au activat în strictă corespundere cu cerinţele constituţionale, cu Codul Electoral, cu standardele internaţionale şi angajamentele statului nostru în faţa OSCE privind respectarea principiilor democratice. Cu toate acestea, observatorii internaţionali din partea OSCE şi Adunării Parlamentare a Consiliului Europei au remarcat că alegerile nu au putut să se desfăşoare în Transnistria “din cauza lipsei de cooperare din partea autorităţilor”. Potrivit lor, autorităţile separatiste de la Tiraspol au împiedicat accesul cetăţenilor din stânga Nistrului la secţiile de votare, oprind fără motive autobuzele care transportau alegătorii. Şi totuşi, 4925 de cetăţeni din stânga Nistrului şi-au exercitat dreptul de vot.
La 13 martie 2001 Curtea Constituţională a validat mandatele deputaţilor. După alegerea speakerului şi vicespeakerilor, Legislativul şi-a constituit structurile interne.
Rezultatele alegerilor parlamentare anticipate din 25 februarie 2001 din Republica Moldova au demonstrat că încrederea poporului s-a consumat, că nu-l mai interesează sentimentalismul politic şi că nu mai crede în tot felul de slogane ideologice. Aduşi la mizerie şi jefuiţi, oamenii au căutat să se agaţă ca de un fir de pai de programele electorale în care se întrezăreşte măcar un pic de speranţă întru depăşirea calvarului social-economic. Votând pentru comunişti, electoratul i-a condamnat pe cei care atâţi ani l-a înşelat. În concepţia omului de rând, politica trece prin stomac, iar foamea nu-l determină să se orienteze cât de cât în haosul politic, să opereze cu raţiuni la nivel de stat sau de neam, să înainteze argumente logice de ordin istoric.
Săptămânalul “Făclia” din 28 februarie 2001 în articolul “Votul basarabenilor – unul sinucigaş?” scrie: “După ziua de 25 februarie, ziua alegerilor parlamentare anticipate, a urmat ziua de 26 februarie, zi de luni, prima zi a Postului Mare. Din această zi vor începe să postească Mircea Snegur, Anatol Plugaru, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, Nicolae Andronic, Vasile Nedelciuc, Mircea Rusu, Valentin Dolganiuc, Alecu Reniţă, Nicoale Dabija şi o droaie de mulţi alţi “politicieni”. Ei vor posti nu numai 7 săptămâni, ci mulţi, mulţi ani înainte…’’
Referitor la reflectarea campaniei electorale în mass-media se cere de menţionat, că a fost una dintre cele mai murdare, vulgare şi dezgustătoare. Mass-media s-a lansat într-o competiţie unde măiestria de defăimare a concurenţilor electorali a atins apogeul, permiţându-şi de multe ori chiar un limbaj nedemn, incorect în adresa concurenţilor electorali şi a alegătorilor.
Pentru a evalua la justa valoare doar anumite aspecte ale unui proces atât de complex cum sunt campaniile electorale, în care sunt angajate un număr impunător de cetăţeni şi forţe politice, atât interne cât şi externe (eminamente diferite după gradul de influenţă) este extrem de important să reflectăm care din evenimentele derulate au avut un impact serios asupra declanşării campaniei electorale anticipate 2001. În calitate de motiv pentru semnarea Decretului Preşedintelui Republicii Moldova P.Lucinschi din 31 decembrie 2000 privind dizolvarea Parlamentului de legislatura a XIV-a – a fost invocat incapacitatea lui de alegere a Preşedintelui RM. “Având în vedere că Parlamentul nu a reuşit să aleagă Preşedintele RM, în conformitate cu procedura constituţională şi în termenele stabilite de legislaţia în vigoare, şi ţinând cont de Avizul Curţii Constituţionale nr.4 din 26 decembrie 2000 privind constatarea circumstanţelor care justifică dizolvarea Parlamentului, în temeiul art.78 alin.(5) din Constituţia RM şi al art.76 alin.(3) din Codul electoral, Preşedintele RM dictează: art.1. – Parlamentul de legislatura a XIV-a se dizolvă pe data de 12 ianuarie 2001. art.2. – Se stabileşte data de 25 februarie 2001 pentru desfăşurarea alegerilor în noul Parlament.” Acest act al Preşedintelui semăna mai mult cu acordul final al “simfoniei confruntării”, care s-a perpetuat în ultimii ani, iar consecinţele se vor face simţite încă mult timp înainte.
Confruntarea dintre ramurile puterii iniţiat cu dibăcie de preşedintele în exerciţiu P.Lucinschi pe parcursul anului 1999-2000 au contribuit în mod esenţial la declanşarea puţin inspiraţiei contraofensive a Parlamentului, fără o analiză amplă a consecinţelor generale ale schimbării Constituţiei efectuate la 5 iulie 2000. Aceste măsuri conjugate cu schimbarea pragului de trecere în Parlament de la 4% la 6% au apropiat şi mai mult catastrofa partidelor de dreapta, care şi fără aceste perturbaţii se măcinase serios cu mult înainte de campania electorală, care de fapt era prea puţin aşteptată şi nici prea dorită. Mai degrabă se aşteptau la un alt scenariu, cel al alegerilor prezidenţiale. Până la urmă după schimbările constituţionale de la 5 iulie 2000, s-a sperat la găsirea unei persoane potrivite care ar fi putut satisface doleanţele tuturor partidelor de centru, centru-dreapta, urmând a fi promovată. Şi cum era de aşteptat o astfel de candidatură până la urmă nu a fost găsită. Figura preşedintelui Curţii Constituţionale P.Barbalat, care pe parcursul perioadei sale de activitate n-a manifestat tendinţe de lider politic şi aparent provoca senzaţia că se încadrează în această cursă doar de dragul participării.
Alegerile parlamentare din RM de la 25 februarie 2001 au evidenţiat elemente distincte faţă de campaniile electorale anterioare din 1994 şi 1998. Le vom reliefa pe cele mai importante:
1. Faptul că alegerile sunt anticipate denotă o criză profundă a societăţii moldoveneşti.
Criza politică s-a manifestat atât la nivelul eşalonului superior al puterii între Preşedinte şi Parlament, cât şi între Parlament şi Guvern. Iniţiativa Preşedintelui P.Lucinschi de a iniţia referendumul din 1999 l-a detaşat substanţial de formaţiunea politică care l-a susţinut în 1996. Crearea mai multor partide pe care a dorit să se sprijine în viitoarea confruntare nu a reuşit să devină o adevărată forţă politică. Nici “Alianţa Bragiş” alcătuită din mai multe grupări nesemnificative (Partidul Democraţiei Sociale “Furnica”, Partidul Socialiştilor din Moldova, Uniunea Muncii din Moldova, Mişcarea politică “Speranţa”, Uniunea Centristă din Moldova, Mişcarea politică “Forţa Nouă”) nu are suficiente mandate pentru a influenţa procesul politic.
2. Faptul că de “culoarea” noului Parlament depindea şi cea a viitorului Preşedinte al RM, deci alegerile erau pe undeva şi parlamentare şi prezidenţiale concomitent.
Acest fapt oferit de noua realitate nu a fost sesizat şi conştientizat de majoritatea clasei politice de la Chişinău şi, în special, de centrul şi de centrul dreptei a eşichierului politic moldovenesc. După adoptarea schimbărilor în Constituţia RM, majoritatea liderilor politici, se pare, uitaseră de acest proces politic important ori din inerţie, ori din lipsă de experienţă. Doar preşedintele în exerciţiu se pregătea de această confruntare.
3. Concomitent cu criza politică continua să se agraveze şi cea economică, prăbuşită după 1998, a crizei din Rusia şi cu toate realizările oferite de Guvernul Braghiş cel puţin afişate în calitate de argument în campania electorală nu s-a reuşit o schimbare radicală a situaţiei.
Nici pe parcursul anului 2000 şi nici la începutul lui 2001 Guvernul investit cu noi prerogative nu a fost în stare să amelioreze situaţia, să întreprindă paşi radicali întru realizarea reformelor economice. A crescut coşul minim de consum la 900-1000 lei. A continuat să scadă nivelul de trai. Faptul că 53% se declarau puţin mulţumiţi de nivelul de viaţă, 35% – deloc mulţumiţi, denotă eficienţa guvernării, modalitatea de soluţionare a problemelor sociale.
4. Puternica fragmentare atât a spectrului de dreapta cât şi a celui de stânga, ceea ce e impropriu tradiţiei existenţei în RM şi demonstrează, o dată în plus, agonia (partidelor istorice).
Din cele 18 blocuri, mişcări şi partide înregistrate pentru campania electorală 2001- nouă se luptau pentru cucerirea electoratului de centru-dreapta, dispersat şi el în mare măsură, decepţionat de activitatea şi comportamentul fracţiunilor parlamentare ce reprezentau propriile interese. Dacă încercăm să facem o simplă comparaţie a campaniilor electorale pentru alegerile parlamentare din 1998 cu cea din 2001 apoi este suficient să menţionăm că prima din cele nominalizate a fost suficientă ca durată în timp (90 de zile) şi a permis concurenţilor electorali să constituie câteva alianţe ce a favorizat în ultima instanţă depăşirea fragmentării eşichierului politic de dreapta. În 1998 forţele s-au concentrat în Convenţia Democrată din Moldova care a întrunit PRCM, FPCD, PEM, PŢCD şi LCDFM, devenind o forţă puternică şi avându-i ca protagonişti pe M.Snegur, N.Andronic, Iu.Roşca. Trei din aceste componente la electorala 2001 au participat în calitate de concurenţi independenţi – PRCM 5,72%, FPCD (PPCD), PŢCD 0,27% şi doar PPCD a acumulat un total de 8,31% şi a depăşit bariera electorală. Partid important de dreapta care nu a depăşit noua barieră electorală a fost şi PFD a lui V.Matei.
5. Un număr destul de mare de alegători la momentul alegerilor se aflau înafara hotarelor republicii şi nu au participat la scrutin.
6. Pentru prima dată a fost pus în aplicare pragul de 6% pentru partidele politice, care de fapt nu este acceptabilă pentru statele cu democraţii în devenire.
Încercarea de a “salubriza” scena politică prin aplicarea unui prag mai înalt decât cel precedent s-a dovedit a fi gropar chiar pentru partidele care au propus această schimbare a Codului electoral. Şi Consiliul Europei a manifestat anumite dubii faţă de acest prag înalt, care nu favorizează penetrarea în Parlament a forţelor de diferite coloraturi politice.
7. Campania a fost extrem de insalubră, atât prin conţinutul materialelor oferite, publicităţii, amploarea lor, cât şi prin diversitatea metodelor aplicate (clipuri, broşuri, publicaţii în ziarele de partid etc.).
Campania alegerilor parlamentare din RM din 25 februarie 2001 a fost pe larg reflectată în presa periodică din ţară. Actualmente pe piaţa informaţională autohtonă activează zece agenţii informaţionale, care, pe drept cuvânt, pot fi considerate principalii furnizori de ştiri ai presei scrise. În RM la începutul anului 2001 se editau 174 ziare cu un tiraj anual de peste 32 milioane exemplare. Peparcursul celor 45 zile cât a durat campania electorală 2001 (12 ianuarie-25 februarie) numai ziarele guvernamentale “Moldova Suverană” şi “Независимая Молдова” au publicat 160 şi respectiv 140 de materiale, care se refereau, în linii generale sau la concret la campania electorală.
Consider oportun să subliniez că aprecierile alegătorilor la capitolul activitatea mijloacelor de informare în masă sunt diferite.
Presa străină de asemenea a acordat spaţii largi alegerilor parlamentare din RM câştigate de comunişti. Majoritatea ziariştilor occidentali scriu că V.Putin va încerca acum să domine Moldova şi că ruşii şi-ar putea crea o bază militară în stânga Nistrului.
Ziarul “International Herald Tribune” a publicat un articol întitulat “Moldova votează revenirea comuniştilor” în care se scrie: “Revenirea comuniştilor la putere în RM va alimenta încercarea Preşedintelui rus V.Putin de aşi reafirma influenţa în fostele teritorii sovietice, în special în ţările considerate din apropiata vecinătate”. În continuare ziarul subliniază: “Prin noul Guvern de la Chişinău, Rusia nu numai că nu şi-ar mai respecta promisiunea de aşi retrage trupele de pe teritoriul Moldovei, dar ar putea chiar să-şi creeze aici o bază militară permanentă”.
Un alt ziar influent din Occident, “Washington Post”, apreciază că victoria comuniştilor a fost surprinzătoare nu doar pentru concurenţii lor electorali, dar chiar şi pentru ei însuşi. Citindu-l pe analistul Charles King, care este şi autorul unei cărţi despre Moldova, “Washington Post” scrie: “Este un sfârşit trist pentru ceea ce a fost realizat în anii ’90. Moldova era cel puţin pe calea dreaptă şi se descurca bine în procesul de democratizare. Aceste alegeri au fost reale din cauza rezultatului şi nu din cauza procesului.”
Trecând în revistă datele tehnice ale scrutinului legislativ moldovenesc şi reamintind motivele pentru care s-a ajuns la alegeri parlamentare anticipate, ziarul elveţian “New Zurher Zaitung” constată că : “dacă într-adevăr ceva poate fi considerat un succes, atunci câştigătorul unic este Parlamentul, care s-a ales cu o majoritate”.
Cotidianul german “Suddeutche Zaitung” subliniază că intenţia lui V.Voronin de a alipi ţara la Uniunea Rusia-Belarus este “un vis mai vechi al Transnistriei, regiune care aparţine de drept Moldovei, însă, care de facto, este condusă cu sprijinul Kremlinului de un grup de foşti ofiţeri KGB”.
Scrutinul parlamentar din RM a fost mediatizat pe larg şi în presa rusească. Aceasta a calificat rezultatele alegerilor drept “revanşa roşie” a comuniştilor. “Victoria comuniştilor în Moldova este rezultatul unei crize interne profunde”, consemnează ziarul rus “Известия”.
Şi presa românească a avut ca obiectiv-ţintă modul în care a derulat campania electorală pentru alegerile Parlamentului RM şi rezultatele acesteia. Ziarul “Azi” din 28 februarie 2001, în articolul “Voronin se împrieteneşte cu cine “dă mai mult””, scrie: “liderul comuniştilor de la Chişinău a declarat că Moldova va avea relaţii strânse cu statul care va face cele mai avantajoase oferte economice: Rusia, România, Turcia sau altă ţară”. Ziarul mai scrie, că V.Voronin a accentuat, că în nouă ani de la izbucnirea războiului din Transnistria, nici oficialii moldoveni şi nici autorităţile separatiste nu au fost interesate ca acest conflict să fie soluţionat.
Cotidianul “Cronica Română” în articolul “Comuniştii victorioşi în RM” scrie: “După anunţarea rezultatelor parţiale ale scrutinului V.Voronin a declarat că PC este dispus să acorde limbii ruse statut de a doua limba de stat, ca să poată fi instituită pacea socială”.
Apreciind rezultatele alegerilor, ziarul “România Liberă”, în articolul “Final în alegerile parlamentare anticipate”, scrie: “Concluzia nu poate fi decât una singură: la aproape zece ani de la obţinerea independenţei, Republica Moldova se află în faţa pericolului de a fi supusă din nou dominaţiei ruse”.
Astfel, constatăm că presa străină a acordat o atenţie deosebită şi spaţii largi alegerilor parlamentare din RM. Cele mai multe articole plasate în ziarele străine semnalează faptul că alegătorii moldoveni au votat pentru o apropiere de Rusia şi nu de România.
În legătură cu expirarea, la 26 februarie 2005, a mandatului Parlamentului de legislatura a XV-a a fost adoptată Hotărârea Parlamentului nr. 444-XV din 24 decembrie 2004 prin care s-a stabilit data de 6 martie 2005 pentru desfăşurarea alegerilor Parlamentului.
Comisia Electorală Centrală şi-a desfăşurat activitatea în strictă conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova, Codului electoral, Regulamentului cu privire la activitatea Comisiei Electorale Centrale şi alte acte legislative şi normative în vigoare.
Alegerile parlamentare din 6 martie 2005 au fost cele mai disputate din istoria politică a Republicii Moldova. În primul rând, pentru că determinau calea pe care o va alege: către Vest şi Uniunea Europeană sau către Est şi o relaţie strânsă cu Federaţia Rusă. În al doilea rând, s-a observat foarte bine accentuată amprenta evenimentelor „revoluţionare” din Georgia şi Ucraina, în campaniile electorale ale majorităţii formaţiunilor implicându-se, sub diferite aspecte – factorul extern.
Alegerile parlamentare din 6 martie 2005 au fost cea de a IV-a competiţie electorală de acest fel după proclamarea independenţei Republicii Moldova. La scrutinul parlamentar au participat 23 de concurenţi electorali, inclusiv 2 blocuri electorale, 9 partide sau mişcări social-politice şi 12 candidaţi independenţi. Rata de participare la scrutin a fost de 64.84%.
În ajunul alegerilor situaţia din ţară era imprevizibilă, în mare parte datorită evenimentelor cu elemente revoluţionare de la Tbilisi şi Kiev. Politicul moldovenesc, divizat în două tabere clare – Partidul Comuniştilor şi opoziţia care-şi construia mesajul de pe poziţii anticomuniste – au încercat să utilizeze factorul „revoluţionar”. Comuniştii aflaţi la guvernare pledau pentru o „revoluţie internă”, bazată pe stabilitate, continuitate şi modernizarea partidului. Tactica opoziţiei, în special Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD), punea accent pe elementele externe ale evenimentelor din Ucraina. În special, exportul „revoluţionar” a lui Iurie Roşca se axa pe culorile şi sloganele ucraineano-româneşti. Culoarea oranj a lui Iuşcenco şi sloganul „DA” a lui Băsescu au constituit capul de afiş al campaniei electorale a creştin-democraţilor. Blocul electoral „Moldova Democrată” (BMD) a încercat şi el să folosească elemente „revoluţionare”, în special, culoarea galbenă şi mesajul ultraanticomunist. O tactică a campaniei electorale a PCRM a fost personificarea alegătorilor, împărţirea lor în categorii sociale şi „prelucrarea” acestora prin majorarea pensiilor, burselor, salariilor. Pornind de la popularitatea atestată şi de sondaje, comuniştii au reuşit acest lucru. Totodată se evidenţiază personalitatea puternică a lui V. Voronin care a reuşit să tempereze spiritele în interiorul partidului. În plus, V. Voronin a modernizat Partidul Comuniştilor, a schimbat mentalitatea membrilor de la opţiunea uniunea Rusia-Belarus spre Uniunea Europeană, de la conservatism la liberalizarea economiei şi dezvoltarea businessului mic şi mijlociu. Pe lângă modernizarea şi europenizarea tacticii electorale, PCRM şi-a modificat vizibil şi lista candidaţilor în deputaţi, propunându-le alegătorilor un spectru larg de opţiuni – de la comunişti cu viziuni tradiţionale, conservatiste până la adepţi ai liberalismului în economie – punând, totuşi, accent pe întinerirea echipei. Anterior, un exemplu evident al schimbării de tactică şi strategie, M. Lupu, a fost ales în calitate de preşedinte al legislativului.
Blocul „Moldova Democrată” a fost lansat în campania electorală mizând pe electoratul anticomunist, proeuropean. În plus, se preconiza crearea lui S. Urechean a unei imagini de politician puternic. Alianţa creată la 10 mai 2004, avea trei componente: Alianţa „Moldova Noastră” cu trei lideri: primarul de Chişinău S. Urechean, ex-premierul din perioada 1999-2001, D. Braghiş şi ex-viceministrul de interne V. Untilă, Partidul Democrat, condus de fostul preşedinte al Parlamentului în perioada 1998-2001, D. Diacov şi Partidul Social Liberal în frunte cu O. Serebrean. Cu excepţia lui O. Serebrean, ceilalţi lideri ai BMD au fost în trecut aliaţi politici ai preşedinţilor M. Snegur şi P. Lucinschi. De altfel, strategia formării BMD reflecta eşecul în alegerile din 2001 al partidelor susţinute de foştii şefi ai statului. Atunci, doar „Alianţa Braghiş” 13 la sută şi 19 mandate în Parlament. De atunci, 7 partide care obţinuseră separat un total de 32 la sută din voturi, nici unul nereuşind trecerea baremului de 6 % au fuzionat, dând naştere unui bloc centrist. La capitolul politică externă tactica BMD era integrarea europeană. În paralel BMD se expunea pentru ameliorarea relaţiilor cu Rusia, dar şi cu România şi Ucraina.
PPCD, condus de la înfiinţare de Iu. Roşca, s-a prezentat în alegeri cu un program radical, în care îşi propunea eradicarea sărăciei, combaterea corupţiei, încetarea stării de „ocupaţie” a ţării de către trupele ruseşti. Spre deosebire de mijlocul anilor ’90, tactica PPCD s-a schimbat. Nu se mai vorbea de unirea cu România, ci de realizarea unui parteneriat special în vederea elaborării unei strategii de preaderare a RM la UE şi de integrarea economică, socială, culturală şi spirituală cu România. PPCD fixa ca obiectiv strategic aderarea la UE, dar propunea şi abandonarea statutului de neutralitate, prin aderarea la NATO. Cel mai eficient protestatar al Moldovei, Iu. Roşca şi-a modificat tactica electorală, renunţând la acţiuni stradale. Serialul Marilor Adunări Naţionale care i-au dat nişte dividende politice nu mai avea nici un rost şi, spre deosebire de BMD, care nu a sesizat la timp schimbarea conjuncturii politice, PPCD a renunţat la tactica sa din precedentele campanii, poziţionându-se ca formaţiune constructivă.
De fapt, tensionarea situaţiei politice din Moldova a fost cauzată în mare parte de implicarea Kremlinului în campania parlamentară. Opoziţia a mai demonstrat odată în plus că în Republica Moldova, de fapt, nu există opoziţie reală, ci doar un fel de parodie la aceasta erau gata să sacrifice interesele naţionale în numele strategiei sale în lupta pentru putere. La Chişinău strategia Kremlinului nu a avut susţinere din partea populaţiei. Din totalul de circa 25 procente de alegători alolingvi, doar o parte a reacţionat la apelurile Kremlinului de a boicota Partidul Comuniştilor.
Fiecare campanie electorală din RM a fost însoţită de o strategie de şantaj din partea Kremlinului. Situaţia s-a schimbat radical odată cu respingerea memorandumului Kozac de către conducerea comunistă a RM. Preşedintele V. Voronin şi-a dat seama că Rusia nu are nici de gând să-şi retragă regimul-marionetă din regiunea transnistreană în pofida cedărilor maxime la care era gata să meargă conducerea Moldovei (introducerea limbii ruse în calitate de o a doua limbă de stat şi aderarea la uniunea Rusia-Belarus). Acceptarea memorandumului Kozac ar fi însemnat nu numai „moartea politică” a PCRM, dar şi a statalităţii moldoveneşti. În asemenea condiţii, V. Voronin a fost nevoit să aleagă strategia „vectorul integrării europene”.
Rezultatele scrutinului, deşi erau previzibile, au fost totuşi caracterizate ca surprinzătoare. Unii analişti considerau că prea puţin a obţinut PCRM, prea puţin PPCD şi prea mult BMD. Alţii menţionau rezultatul surprinzător al BMD care avea un potenţial de 30-35% de votanţi. Oricum, scrutinul a demonstrat stabilizarea sistemului politic în Moldova, dar şi slăbiciunea opoziţiei care aşa şi nu a elaborat un mesaj coerent şi durabil.
Totodată, s-a confirmat legitatea că candidatul independent nu are nici o şansă de a ajunge în fotoliul de parlamentar. Se pare că majoritatea dintre aceştia aveau strategii şi tactici diferite de cel de a accede în Legislativ, mai mult simplificate. Partidul Comuniştilor a obţinut 56 de mandate, Blocul „Moldova Democrată”- 34, iar PPCD – 11. Partidul Comuniştilor şi-a păstrat pârghiile de control, care-i permit să administreze ţara fără suspans deosebit – să aleagă conducerea Parlamentului şi să formeze Guvernul. Singura problemă care putea să apară, alegerea preşedintelui Moldovei. Cinci voturi care nu ajungeau PCRM, pentru a alege preşedintele au fost realizate prin consens parlamentar. Ca rezultat, fiind votat de 75 de deputaţi, V. Voronin a obţinut mai multe voturi decât în 2001, când formaţiunea sa domina autoritar Legislativul. Susţinerea a venit din partea Partidului Democrat (8 deputaţi), Partidul Popular Creştin-Democrat (11 deputaţi) şi grupul social-liberal a lui O. Serebrian (3 deputaţi). Astfel această turnură procedurală a cauzat scindarea şi dezmembrarea BMD. O tactică postelectorală a PD a fost ieşirea din BMD şi constituirea propriei fracţiuni şi aripei social-liberale. Astfel fracţiunea BMD, care şi-a modificat titulatura, revenind la tradiţionala Alianţa „Moldova Noastră”, a avut de suferit nu doar o criză de imagine, ci şi un eşec postelectoral. PPCD, chiar dacă a obţinut mai puţine mandate decât intenţiona, a reuşit prin manevre postelectorale, inclusiv prin realizarea consensului parlamentar, să obţină câteva funcţii importante.
În urma alegerilor din 6 martie 2005, din cei 23 de concurenţi electorali, doar trei – Partidul Comuniştilor, Blocul „Moldova Democrată” şi Partidul Popular Creştin-Democrat au depăşit pragul electoral urmând să fie reprezentaţi în noul Parlament al RM. Ceilalţi 20 de concurenţi electorali au acumulat împreună 16,42% din voturile alegătorilor, voturi care au fost distribuite celor trei învingători în mod proporţional, în conformitate cu formula lui Victor d’Hondt.
La alegerile parlamentare din 2005 Blocul „Moldova Democrată” (BMD), condus de primarul general de Chişinău, S. Urechean a acumulat 28,53% din voturile participanţilor, obţinând 34 de mandate din 101 în Parlament. În conformitate cu articolul 70 din Constituţia RM „calitatea de deputat este incompatibilă cu exercitarea oricărei altei funcţii retribuite, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice”. La 18 aprilie 2005, în ultima zi a termenului de o lună de la validarea mandatului, prevăzut pentru a decide dacă accepta funcţia pentru care fusese ales, S. Urechean a decis să renunţe la funcţia de primar de Chişinău în favoarea celei de deputat în Parlamentul Republicii Moldova. În conformitate cu articolul 109 al Constituţiei şi interpelărilor acestuia de către Curtea Constituţională, vacanta funcţie de primar nu poate fi suplinită decât prin alegeri noi.
Cu regret, opoziţia nu prea are personalităţi cu care ar putea jongla în scrutine. Aceleaşi feţe, aceeaşi replică, aceeaşi tactică simplistă – criticistă.
În vederea organizării scrutinului, pe întreg teritoriul Republicii Moldova şi peste hotarele acesteia au fost deschise 1970 de secţii de votare, arondate la 37 de circumscripţii electorale de nivelul doi. Din întreg numărul secţiilor de votare, 9 dintre acestea au fost deschise pentru cetăţenii moldoveni din regiunea transnistreană, în localităţi subordonate administrativ autorităţilor de la Chişinău, iar 23 de secţii de votare — pe lângă misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale Republicii Moldova din străinătate.
La scrutinul parlamentar din 2005 au participat 23 de concurenţi electorali, inclusiv 2 blocuri electorale, 9 partide sau mişcări social-politice şi 12 candidaţi independenţi. În urma modificării Codului electoral în 2002, la alegerile parlamentare din 2005, pentru prima dată în istoria electorală a Republicii Moldova, a fost aplicat pragul electoral succesiv de 6% pentru o formaţiune politică, de 9% pentru un bloc electoral format din două formaţiuni şi de 12% pentru o alianţă electorală din trei şi mai multe formaţiuni. Pentru candidaţii independenţi a fost menţinut acelaşi prag electoral de 3%, utilizat şi la alegerile parlamentare din 2001.
La scrutin au participat 64.84% din alegătorii incluşi în listele electorale. Cea mai mare rată de participare la alegeri a fost înregistrată în raionul Basarabeasca, iar cea mai mică rată de participare — în municipiul Chişinău.
Scrutinul electoral din 2005 a fost monitorizat de 817 observatori internaţionali, de 158 jurnalişti din străinătate, precum şi de peste 2300 observatori locali independenţi. Misiunea Internaţională de Observare a Alegerilor (MIOA), care a reunit observatori din partea BIDDO/ OSCE, Adunării Parlamentare a OSCE, Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Parlamentului European, a conchis că alegerile parlamentare din 6 martie 2005 s-au desfăşurat în general în conformitate cu standardele internaţionale în materie de alegeri.
În conformitate cu datele Comisiei Electorale Centrale (CEC), la alegeri au participat 1 576 203 alegători din cei 2 430 537 incluşi în listele de bază şi în cele suplimentare, adică 64,84%. În listele suplimentare au fost incluşi aproximativ 7% din cetăţenii cu drept de vot.
Pentru comparaţie vom menţiona că la alegerile parlamentare din 2001 au participat 1 607 095 de alegători, cu aproximativ 30 000 mai mult, rata de participare fiind de 67,52%. Atunci în listele electorale suplimentare au fost introduşi 5,5% din alegători.
Merită menţionat faptul că pentru participarea la recentele alegeri parlamentare, în listele de alegători au fost introduşi cu 53 429 mai multe persoane, iar rata de participare a fost cu aproximativ 3% mai joasă. Diferenţa dintre numărul de buletine eliberate cetăţenilor şi numărul de buletine găsite în urnele de vot a fost de 124. În 2001 această diferenţă a fost de 392. Numărul de voturi nevalabile a fost de 18 251 sau 1,16%, fiind foarte aproape de cel din 2001 — 19 446 (1,21%).
Cercetătorul V. Moşneaga, consideră că formaţiunile politice „vechi” au închis calea partidelor „noi” de a accede la putere şi de a obţine susţinerea din partea electoratului. Procesul de explozie a partidelor politice a luat sfârşit şi s-a produs consolidarea pluripartidismului în contextul configuraţiei actorilor politici şi a salubrizării de outsideri. Dar formaţiunile politice ce posedă experienţă bogată de participare la alegerile parlamentare şi locale au obţinut mandate în organul Legislativ.
Şi totuşi, necătând la cele expuse mai sus, Republica Moldova a înregistrat anumite progrese în modernizarea instituţiilor democratice în conformitate cu standardele europene.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
- Alegerile parlamentare din 2001. http://www.e-democracy.md
- Alegerile Prezidenţiale din 4 aprilie 2005. http://www.e-democracy.md
- Boţan I. Rezultatele alegerilor 2005. Alegeri 2005. Chişinău, ADEPT, 2005, p.143-144
- Boţan I. Constatări postelectorale. http://www.alegeri2005.md/comments/20050314/. 14 martie 2005
- CSOP, Barometrul de Opinie Publică, Chişinău, Republica Moldova, ianuarie 2001
- Comuniştii victorioşi în RM. Cronica Română, 27 februarie 2001
- International Herald Tribune. 26 february, 2001. www.iht.com
- Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.166-168, 31 decembrie 2000, p.48
- Savin A. Rusia şi electoralele-2005 din Republica Moldova. Centrul de Monitorizare şi Analiză Strategică. 11 martie, 2005
- Varzari P. Elita politică din Republica Moldova: realităţi şi perspective. CEP, USM, Chişinău, 2008
- Победа коммунистов в Молдове – результат внутреннего кризисса. Известия 27 февраля 2001
- http://www.alegeri2005.md/cecdocs/raportdesfasurareaalegerilor/
Radj Carbune 