Eforturile în favoarea păcii făcute la sfârșitul celui de-al doilea război mondial s-au bazat pe convingerea că, numai prin „unificarea europeană“ se poate pune punct unei istorii însemnând războaie, vărsări de sânge, suferințe şi distrugeri ale Europei. Tratatele Constitutive ale Comunităților Europene au fost impregnate de această intenție fundamentală. Uniunea Europeană are ca misiune stabilirea şi realizarea unor obiective de bază realizarea cărora ar pune ca bază dezvoltarea armonioasă, echilibrată şi durabilă a comunității în ansamblul său.
Deosebind oportunitatea favorabilă de impregnare a ideilor ce au stat la baza constituirii celei mai ample organizaţii internaţionale cu caracter regional cum este Uniunea Europeană, trebuie să menţionăm că la baza activităţii ei stau următoarele obiective de bază, asigurarea realizării cărora este o condiţie sine-qva-non în sine a activităţii uniunii:
Promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea unui spaţiu fără frontiere, prin întocmirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare, comportând la termen uniunea monetară. La fel vom menţiona că unificarea economică a fost mereu firul conducător al procesului european. Tratatele constitutive ale CE enumerau următoarele obiective fundamentale ale acestei unificări:
— dezvoltarea armonioasă a vieţii economice;
— creşterea economică stabilă şi echilibrată;
— ridicarea nivelului de trai;
— reducerea şi eliminarea ulterioară a şomajului;
— stabilitatea politică, economică şi monetară.
Realizarea acestor obiective economice generale a fost menţionată în baza activităţii tuturor Comunităţilor Europene. Vom spune că Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA) îndeplineşte această funcţie prin administrarea la nivel comunitar a industriei cărbunelui şi a oţelului, având un rol cheie în economiile naţionale. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA) acţionează doar într-un sector parţial al economiei europene. Ea desfăşoară activităţi comune de cercetare şi utilizare a energiei atomice, în principal cele referitoare la constituirea şi dezvoltarea industriilor nucleare în statele membre, dar şi cele de asigurare a aprovizionării acesteia cu materiale specifice. Comunitatea Economică Europeană (CEE), care a primit numele de Comunitatea Europeană (CE) prin Tratatul Uniunii Europene, depăşeşte „viziunea sectorială“ a celorlalte două, ea fiind chemată să „grupeze statele membre sub o singură Comunitate în toate sectoarele economice“.
Tratatul Uniunii Europene (UE) întărea sfera politicii economice şi monetare prin crearea unei Uniuni Economice şi Monetare, ce urma a dispune de o monedă unică, cel mai târziu la 1 ianuarie 1999.
- Afirmarea identităţii Uniunii pe scena internaţională, în special prin punerea în aplicare a politicii externe şi de securitate comună, inclusiv şi definirea unei politici de apărare comună. În planul securitãtii externe, cadrul procedural al Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC), lansat de Tratatul de la Maastricht, a fost continuu îmbunătăţit, extinzând conceptele de securitate prin includerea chestiunilor militare şi de apărare, dezvoltarea unor structuri pentru coordonarea politicilor externe şi acţiuni comune, înfiinţarea unor mecanisme de acţiune şi implementare a obiectivelor politicii externe comune.
- Consolidarea protecţiei drepturilor cetăţenilor statelor membre prin instaurarea cetăţeniei Uniunii. În conformitate cu Tratatul asupra Uniunii Europene, s-a convenit cu privire la “consolidarea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor aparţinînd statelor membri, prin instituirea unei cetăţenii unionale”.
- Cooperarea strânsă în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne. Vom menţiona că în conformitate cu acest pilon, art. 29 al Tratatului de la Amsterdam prevede că obiectivul Uniunii Europene este acela de a oferi cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie într-un spaţiu de libertate. Esenţa acestui obiectiv este atins prin coordonarea acţiunilor de prevenire a criminalităţii, organizate sau de orice alt tip, şi prin lupta împotriva acestui fenomen şi în special a terorismului, a comerţului cu fiinţe umane şi a crimelor împotriva copiilor, a traficului de droguri, a traficului de arme, a corupţiei şi a fraudei, datorită unei cooperări mai strânse între forţele de poliţie, autorităţile vamale şi celelalte autorităţi competente în Statele Membre, atât direct cât şi prin intermediul Oficiului European de Poliţie, precum şi a unei cooperări mai strânse între autorităţile judiciare şi celelalte autorităţi competente ale Statelor Membre, la fel ca şi includerea apropierii, în măsura necesarului, a regulilor de drept penal ale Statelor Membre. Tebuie să menţionăm că regulile de cooperare în materie penală cooperare sunt definite în art. 31. Sub acest aspect, acţiunea în comun din cadrul cooperării judiciare în domeniul penal vizează între altele:
- facilitarea şi accelerarea cooperării dintre ministerele şi autorităţile judiciare sau cu competenţe echivalente ale Statelor Membre în ceea ce priveşte procedura şi executarea deciziilor;
- facilitarea extrădării între Statele Membre;
- asigurarea, în măsura necesară ameliorării acestei cooperări, a compatibilităţii regulilor aplicabile în Statele Membre;
- prevenirea conflictelor de competenţă între Statele Membre;
Potrivit art. 30 al Tratatului de la Amsterdam, acţiunea în comun în domeniul cooperării poliţiilor acoperă între altele: cooperarea operaţională între autorităţile competente, inclusiv serviciile de poliţie, serviciile de vamă şi alte servicii specializate însărcinate cu aplicarea legii ale Statelor Membre, în domeniul prevenirii şi detectării infracţiunilor penale şi a anchetelor în acest domeniu; colectarea, stocarea, prelucrarea, analiza şi schimbul, în special prin intermediul Europol-ului de informaţii pertinente, inclusiv de informaţii deţinute de serviciile însărcinate cu aplicarea legii, privind semnalările de tranzacţii financiare suspecte, sub rezerva dispoziţiilor corespunzătoare relative la protejarea datelor cu caracter personal;
În realizarea acestui obiectiv, Tratatul de la Amsterdam transferă din cadrul JAI Comunităţilor materii ce ţin de libera circulaţie a străinilor: suprimarea controalelor la frontierele interne, vize, azil, imigraţie etc. Aici vom menţiona că în conformitate cu realizare acestui obiectiv, UE joacă un rol şi în politica de azil şi migraţie. Aceasta garantează respect pentru dreptul de a cere azil. În acelaşi timp, ţările UE îşi coordonează politicile pentru refugiaţi şi incearcă să se ocupe de problema la sursă prin combaterea sărăciei şi prevenirea conflictelor din ţările de unde lumea ar putea să vrea să fugă.
Exceptând rolul pe care îl ocupă realizarea obiectivelor Uniunii Europene, pe termen lung sau scurt, în contextul acestei analize, asigurarea cu success a dezideratelor Uniunii Europene are loc prin claritatea în care decurge procesul unificării europene. În acest context vom spune că unificarea europeană este realizătă în cadrul definirii a două concepte:
- Cooperare,
- Integrare.
Înţelegerea conceptului coperării are loc prin presupunerea ideii că statele naţionale sunt dispuse să lucreze cu alte state pe fundalul extrafrontierelor conservându-şi, suveranitatea. În consecinţă, eforturile de unificare bazate pe acest concept de cooperare nu au ca ţel final crearea unui „super-stat“, a unui „stat global“, a unei „entităţi post-naţionale“ ci se limitează la realizarea unei „uniuni de state suverane“ în care „se conservă structurile naţionale“, adică realizarea unei „confederaţii“.
Invocând cele spuse mai sus putem afirma că conceptual de integrare privează coexistenţa tradiţională a statelor. Concepţia tradiţională potrivit căreia suveranitatea statelor este inviolabilă şi indivizibilă se retrage în faţa convingerii că imperfecţiunile convieţuirii umane şi politice, insuficienţele sistemului statului-naţiune şi abuzurile de putere ale unor state asupra altora — atât de numeroase în istoria europeană — ar putea fi depăşite doar dacă suveranităţile naţionale ar fuziona într-o suveranitate comună şi dacă aceasta s-ar grupa la un nivel superior, formând o comunitate supra- naţională.
Prelungind această idee, vom spune că rezultatul unei asemenea operaţiuni ar fi existenţa unui stat european în care autorităţile comunitare ar fi cele care, respectând identitatea şi particularităţile naţionale ale popoarelor grupate în acesta, ar dirija destinul persoanelor şi ar asigura viitorul acestora. Uniunea Europeană este rezultatul unui asemenea concept de integrare, necesitând însă o „adaptare“ determinată de „inerţia“ statelor membre în ceea ce priveşte problema suveranităţii naţionale.
Cele trei Tratate constitutive ale Comunităţii Europene reflectă rezultatele unui asemenea efort. În aceste tratate şi în cele ulterior modificate şi completate, se stabilesc sectoarele în care se transferă Comunităţii suveranitatea statelor. În nici unul dintre aceste tratate nu se atribuie Comunităţii şi organelor acesteia – dreptul general de a dicta măsurile necesare realizării obiectivelor Tratatelor, ci doar forma şi dimensiunea în care Comunitatea poate acţiona pentru realizarea Tratatelor, conform principiului autorizării limitate.
Consolidând ideile de mai sus, putem spune că aprofundarea unificării europene este esenţială, atît pentru statele membre cît şi pentru cele aflate în curs de realizare a planului individual de acţiuni, şi care ar contribui la realizarea unei ordini europene bazate pe principiul echităţii şi a egalităţii în drepturi, ca parte a ordinii internaţional-globale. Pentru a vorbi despre Uniunea Europeană, trebuie să plasăm în cadrul existenţei acestei entităţi politice, în primul rind, nivelul relaţiilor între actorii naţionali şi internaţionali şi supra-statali.
Pornind de la idea că actuala conflagraţie a relaţiilor internaţionale este marcată de un şir de actori, vom menţiona, făcând referinţă la concepţia lui Rosenau, că statul este încă actorul principal al vieţii internaţionale, dar el nu mai este şi actorul exclusiv din cauza proliferării unui număr important de actori infra, supra şi non-statali.
În conformitate cu concepţia lui Raimond Aron, „războiul rece“ sau „pacea fierbinte“ au reprezentat o suspendare, mai mult sau mai puţin durabilă, a modalităţilor violente ale rivalităţii dintre unităţile politice regrupate în blocuri, menţionând pentru o perioadă determinată unicitatea rolului statului în relaţiile internaţionale.
Preluând această idee, A. Wolfers menţiona că asistăm la o trecere insensibilă de la „power politics“ ce constă în utilizarea forţei coercitive pentru a impune voinţa unei părţi alteia, la practica „influence politics“ care constă în utilizarea modalităţilor non-violente, precum persuasiunea şi presiunile economice cu profunde consecinţe asupra naturii relaţiilor dintre unităţile politice şi asupra sistemului internaţional global.
În conformitate cu subminarea capacităţilor statului de a proteja democraţia externă, prioada imediat următoare celui de-al doilea Război Mondial este una comulativă prin punerea în mişcare a unei parafrazări instituţionale de creare a zone a păcii într-un teritoriu mereu predispus la războaie şi alte conflicte armate. Astfel sunt înfiinţate Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA), Comunitatea Europeană de Apărare (CED), Uniunea Europei Occidentale (UEO), Comunitatea Economică Europeană (CEE), Comunităţile Europene (CE), Uniunea Europeană (UE), NATO, Consiliul Europei reprezentând exemple de reuşită în demersul statelor de a evita confruntarea şi de a transforma o „zonă de război“ întruna de „colaborare şi integrare“ din ce în ce mai strânse.
Natura supranatională a Uniunii Europene devine un instrument ajutător în întelegerea şi explicarea relaţiilor instituţionale dintre Uniune şi membrii săi. Sistemul de guvernare a cunoscut numeroase dezvoltări în planuri diverse. UE a devenit un actor cu grad crescut de complexitate pe măsură ce impactul în creştere al politicilor sale a atras tot mai mulţi participanţi guvernamentali şi non-guvernamentali în procesul de formulare a politicilor, s-a extins pe mai multe niveluri, pe măsură ce nivelul subnaţional a câştigat în importanţă, iar paternurile interacţiunilor supranaţional – naţional au fost diversificate.
Dimensiunea rolului pe care îl poartă statele la nivelui Comunităţilor şi Uniunii Europene, trebuie să spunem că statele membre continuă să fie actorii constitutivi. Ele dictează fundamentele şi liniile esenţiale ale progreselor unificării europene. Aceasta se realizează prin tratatele internaţionale semnate de către statele membre precum Tratatul constitutiv al Comunităţii Economice Europene, Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei Atomice, Actul Unic European cât şi Tratatul Uniunii Europene.
În conformitate cu cele relevate mai sus vom spune că statele, prin crearea acestor organizaţii, şi-au impus anumite limitări juridice, menţionat aici principiul „fidelităţii faţă de Comunitate“. Conform acestui principiu, statele membre vor adopta toate măsurile adecvate pentru a-şi îndeplini obligaţiile juridice comunitare. Ele trebuie, astfel, să faciliteze organelor CE îndeplinirea sarcinilor acestora şi să interzică acele măsuri care ar putea afecta negativ funcţionarea lor sau îndeplinirea obiectivelor Comunităţii Europene.
Cât priveşte relaţia stat-organe în cadrul Uniunii Europene, actorii politici naţionali operează la nivel european, iar politicile şi procedurile europene au un impact direct asupra scenei politice naţionale. Intensificarea integrării europene a impus tot mai mult o dimensiune europeană a acţiunilor şi politicilor actorilor statali.
Spre deosebire de alte organizatii internaţionale interguvernamentale, în ceea ce priveşte structura şi procesul intern, Uniunea Europeană poate fi privită din mai multe perspective drept actor supranational. Acest supranaționalism rezidă în mare parte în puterile executive ale Comisiei Europene şi în puterile legislative ale Parlamentului European precum şi a împuternicirilor ce le-au fost adăugate după tratatul de la Maastricht şi Amsterdam.
În cadrul prezentării relaţiei organism al uniunii – membru deplin al uniunii, Consiliul European asigură impulsurile necesare dezvoltării Uniunii şi stabileşte obiectivele politice generale. Aceasta se realizează prin adoptarea deciziilor politice fundamentale sau prin formularea de directive şi sarcini către Consiliul Uniunii sau către reprezentanţii guvernelor statelor membre care se reunesc în cadrul Consiliului. În ceea ce priveşte politica externă şi de securitate comună, Consiliului European îi corespunde coordonarea politicii externe a statelor membre şi emiterea de opinii asupra problemelor de politică mondială.
Reliefând cele afirmate, putem menţiona că în cadrul procesului de interacţiune cu statele membre, instituţiilor comunitare le revine funcţia de a înainta directive legislativă în cadrul integrării trasat de către statele membre. Astfel actorii principali ai procesului legislative sunt:
- Consiliul Uniunii, unde exceptând cele spuse mai sus, este principalul responsabil pentru al doilea şi al treilea “stâlp”, adică cooperarea interguvernamentală în ce priveşte politica externă comună şi securitate şi în ce priveste justitia şi afacerile interne. În cadrul exercitării acestei responsabilităţi guvernele lucrează împreună cu UE pentru combaterea terorismului şi traficului de droguri. Acestea îşi unesc forţele pentru a se exprima într-o singură voce în afacerile externe, asistate de Inaltul Reprezentant pentru politica externa comuna şi securitate;
- Comisia Europeană, care întocmeşte propuneri pentru noi legi europene, pe care le prezintă Parlamentului European şi Consiliului. Comisia are grija ca deciziile UE să fie corect implementate şi supravegheaza felul în care sînt cheltuite fondurile UE. DE asemenea veghează ca toate statele în relaţiile între ele precum şi cu organelle comunitare, să respecte tratatele europene şi legea europeană.
- Parlamentul European, Parlamentul European acordă o mare importanţă menţinerii legăturii cu parlamentele naţionale ale ţărilor membre ale U.E. în cadrul unor şedinte desfăşurate cu regularitate, cu participarea preşedinţilor parlamentelor cît şi la nivelul comitetelor parlamentare.
În concluzie vom menţiona că realizãrile Uniunii Europene în ultima jumătate a sec. XX, începutul sec. XXI sunt remarcabile şi reflectă faptul că Uniunea Europeană tinde să nu mai poată fi încadrată în tiparele tradiţional folosite pentru descrierea organizaţiilor internaţionale. În consecinţă UE a devenit un proces cu mai multe faţete pe măsură ce au fost stabilite un număr în creştere de responsabilităţi, acest portofoliu extins fiind imposibil de realizat fără proceduri de luare a deciziilor în toţi pilonii şi fără statuarea unui principiu al flexibilităţii.
În contextul aprofundării realizării obiectivelor Uniunii Europene, limita politicilor şi subiectelor abordate de UE este mai extinsă ca oricând. Politicile naţionale şi politicile europene sunt corelate, extinderea problematicii identităţii internaţionale a UE poate fi relaţionată activităţii sale internaţionale, reţelei de relaţii create şi menţinute cu o serie de state din cadrul uniunii cât şi din afara ei, grupuri de state şi actori non-statali.
Bibliografie Selectivă:
- Avery, G. and Cameron, F., The Enlargement of the European Union, Sheffield,1998
- Burian A. ’’Geopolitica lumii contemporane’’, Tipografia Centrală, Chişinău 2003
- BURKCHARD, K-D., La Unificación Europea, Bruxelles, EuroInfo, 1995
- GADISS, J.L., The United States and the End of the Cold War, Oxford University Press, 1981
- GARZ, Florian Renasterea Europei : De la Atlantic la Urali / Florian Garz. – Bucuresti: Casa Editoriala Odeon, 1999
- MORGENTHAU, H.J., Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace, Knopf, N.Y., 1973
- ROSENAU, J., Turbulence in World Politics. A Theory of Change and Continuity, Princeton University Press, N.Y., 1990
- Rosenau J. Turbulence in World Politics: A Theory of Change and Continuity. — Princcton, New Jersey, 1990
- Nicolae Iacobescu, Victor Duculescu ’’Dreptul Internaţional Public’’, ed. Hyperion XXI, Bucureşti 1993
- Manolache Octavian Drept Comunitar, editura ALL, 1996
- Miga-Beşteliu R.’’Organizaţii internaţionale guvernamentale’’, ed.Beck, Bucureşti 2000
- Viorel Marcu Drept Instituţional Comunitar, ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001
- WENDT, A., The Agent-Structure. Problem in International Relations Theory, „International Organization “, vol. 41, n.3, 1987
- Wallace H. and Wallace W., Policy Making in the European Union, Oxford, 2000
- Бурлацкий Ф.М., Галкин А.А. Социология. Политика. Международные отношения. — М., 1974
- Чешков M.A. Государственность как атрибут цивилизации: кризис, угасание или возрождение? // Мировая экономика и международные отношения. 1993
- Най Дж.С (младший). Взаимозависимость и изменяющаяся международная полигика // Мировая экономика и международные отношения. 1989, № 12
Radj Carbune 