În perioada ordinii mondiale bipolare securitatea era echivalentă balanţei de putere între cele două blocuri conflictante. Scopul principal al controlului asupra înarmărilor consta în eliminarea asimetriilor în potenţialele militare ale blocurilor prin intermediul negocierilor şi crearea unei atmosfere de încredere reciprocă şi predictibilitate.
O asemenea abordare stătea la baza acordurilor încheiate de cele două supraputeri în vederea limitării goanei după înarmări. Se presupunea că conflictele cu caracter local puteau fi soluţionate în cadrul blocurilor existente.
Sfârşitul războiului rece şi a ordinii mondiale bipolare a dat naştere la o mulţime de întrebări discutabile cu privire la caracterul relaţiilor între naţiuni şi state în noua ordine multipolară în curs de formare. Una dintre întrebările centrale era problema conflictelor şi războaielor. În acest context s-au conturat diverse poziţii, de la o anumită euforie cu privire la perspectivele dispariţiei războaielor din viaţa societăţii mondiale şi până la opinia univocă „războiul tuturor împotriva tuturor” ca principiu de bază al noii ordini mondiale.
Odată cu căderea zidului Berlinului pe 9 noiembrie 1989, mulţi au nutrit că în Europa, dar şi în lumea întreagă, se va instaura, în sfârşit, o perioadă de armonie şi ordine. Au fost publicate multe lucrări, ideea centrală fiind teza potrivit căreia în epoca contemporană, odată cu consolidarea modelului democratic în lumea întreagă, războaiele vor fi date uitării.
Într-adevăr, odată cu dispariţia confruntării frontale de sisteme, ideologii şi politici, inclusiv militare, între principalii actori ai politicii mondiale, se pare că au dispărut şi premizele pentru utilizarea războiului în calitate de instrument cu scopul reglementării controverselor interstatale şi internaţionale. Acest lucru însă nu este sigur.
Războaiele sunt rezultatul unor decizii politice cu scopul realizării unor scopuri politice cu sprijinul forţelor armate. Armamentul nuclear a separat într-un fel politica şi războiul, a învechit paradigma confruntării militare şi politice între marile puteri, deoarece o politică raţională, menită să realizeze pe arena internaţională interesele naţionale, nu poate permite aplicarea armamentului nuclear, cu un potenţial distructiv înspăimântător. Apariţia armamentului nuclear a schimbat din rădăcină esenţa, principiile şi regulile de desfăşurare a războiului. Obiectivul de bază al armamentului nuclear a devenit stăvilirea atacurilor adversarului, care ameninţau interesele vitale ale ţării. Însă, luând în consideraţie posibilităţile armamentului nuclear, nici un lider politic înţelept nu poate urmări nişte scopuri, care ar pune în pericol existenţa omenirii.
O lume fără conflicte şi războaie are puţine şanse la existenţă. Trebuie să recunoaştem realitatea cruntă a conflictelor şi războaielor, prezenţa lor permanentă în viaţa societăţii internaţionale. După cum remarcă, pe bună dreptate, realiştii, conflictul poate fi regulat, însă nu poate fi lichidat. În condiţiile actuale putem să nu fim de acord cu acest postulat, potrivit căruia o stare totală de pace nu poate fi atinsă niciodată, doar un armistiţiu, deoarece partea învinsă întotdeauna nutreşte o dorinţă nestăvilită de a se revanşa.
Trebuie să menţionăm, însă, că schimbările parvenite pe parcursul anilor, inclusiv tranziţia unui număr de ţări la normele şi valorile democratice, nu a diminuat riscul războaielor şi conflictelor armate. Experienţa istorică indică evident că deseori democraţia nu a putut fi o piedică în calea războaielor. Înlăturarea regimurilor autoritare şi totalitare, tranziţia la democraţie, pot contribui la declanşarea forţelor devastatoare a conflictelor internaţionale şi inter-etnice.
În prima jumătate a anilor 90 am constatat faptul că în timp ce într-o parte a Europei prospere, războiul în sensul nemijlocit al cuvântului a încetat să fie un instrument al politicii, în altă parte a continentului, războiul “clocotea” conform tuturor regulilor ale artei militare. Altfel spus, noua ordine mondială în curs de formare contribuie la consolidarea democraţiei pe de o parte, şi a detonat într-un şir de ţări şi regiuni instabilitate politică pe de altă parte. În acelaşi timp, s-a observat că sporirea numărului de ţări care au acceptat regimuri democratice nu a rezultat întotdeauna în consolidarea principiilor democratice în relaţiile între state.
Războaiele între naţiuni şi state, de regulă, apar din cauze social – politice şi, în acest sens, constituie un act politic.
Dinamica relaţiilor internaţionale este determinată de faptul că în esenţa sa, puterea statului reprezintă o mărime relativă: câştigul unui stat deseori este echivalent cu pierderea altui stat. Altfel spus, până în prezent, a fost aplicat principiul conflictului cu suma nulă. Fiecare stat sau grup de state tinde să consolideze propria securitate prin fortificarea puterii sale militare. Chiar dacă o siguranţă totală este imposibilă într-o lume de state concurente şi rivale, obiectivul fiecăreia dintre ele fiind consolidarea puterii şi securităţii, duce la diminuarea securităţii altor state şi stimulează concurenţa în goana după o putere şi securitate mai mare. Astfel, lupta pentru supravieţuire poate fi considerată ca o trăsătură înnăscută a relaţiilor internaţionale.
Pe parcursul anilor în literatura de specialitate occidentală s-au purtat discuţii cu privire la caracterul conflictelor şi războaielor în lumea multipolară. De o popularitate şi rezonanţă deosebită s-a bucurat conceptul înaintat de politologul american Samuel Huntington. În cartea sa „Ciocnirea între civilizaţii şi refacerea noii ordini mondiale”, ideea principală fiind teza potrivit căreia dacă secolul XX a fost secolul confruntării ideologiilor, atunci secolul XXI va deveni secolul în care se vor confrunta civilizaţiile sau religiile. Totodată, sfârşitul războiului rece este considerat un hotar istoric care desparte lumea veche, unde predominau confruntările naţionale, de lumea nouă, pentru care este caracteristică ciocnirea civilizaţiilor.
Hantington a trasat şase civilizaţii contemporane – indusă, islamică, japoneză, creştină, sinoică şi occidentală. Suplimentar, Huntington deosebeşte încă două civilizaţii – africană şi latino-americană. Conturul lumii în curs de formare, afirmă Hantington, va fi determinat de interacţiunea şi ciocnirea între aceste civilizaţii. În secolul următor anume aceste procese vor constitui factorul dominant al politicii mondiale. Acest fapt creează o ordine mondială radical diferită de ordinea mondială precedentă, în cadrul căreia conflictele între diverse civilizaţii vor predomina asupra conflictelor în cadrul acestor civilizaţii. Aceste gânduri aduc o concluzie sacramentală: „Următorul război mondial, dacă va fi declanşat un asemenea război, va fi un război între civilizaţii”, totodată, „cele mai importante conflicte ale viitorului se vor desfăşura de-a lungul liniei de demarcare a civilizaţiilor”.
Conform schemei propuse de Huntington, dominarea occidentului se apropie de sfârşit. Câteva state non-occidentale deţin un rol de o importanţă în creştere pe arena internaţională, state care resping valorile occidentale şi insistă asupra propriilor valori şi norme. Declinul economic continuu al Occidentului este un alt factor care diminuează şi mai mult atractivitatea valorilor occidentale.
Potrivit lui Huntington, un pericol deosebit pentru Occident îl prezintă islamul în virtutea exploziei demografice, renaşterii culturale şi lipsa unui stat pe poziţie de axă în jurul căreia s-ar putea consolida toate ţările islamice. De facto, islamul şi Vestul deja se află în stare de război. Un al doilea mare pericol originează în Asia, în special în China. Pericolul asiatic rezultă din ordinea şi disciplina care domneşte în această ţară, fapt care contribuie la consolidarea şi dezvoltarea economiei asiatice. Succesele economice contribuie la fortificarea siguranţei în propriile forţe ale statelor asiatice, aspiraţia lor de a influenţa soarta lumii întregi .
„Sfârşitul războiului rece şi atenuarea nivelului de încordare între Est şi Vest, au deschis supapele cazanului cu abur mondial şi au permis conflictelor ascunse să se transforme în conflicte deschise, iar tendinţele opresate pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, să se realizeze în plină forţă”. Într-adevăr, pe fundalul unei atenuări aparente a conflictelor între marile puteri, care pe parcursul războiului rece se provocau reciproc prin confruntarea blocurilor şi antagonismul ideologic între ele, se observă o erupţie de conflicte interne.
Conform calculelor efectuate de unii observatori, din cele 34 conflicte înregistrate pe parcursul anului 1993, majoritatea au constituit lupta pentru putere sau teritorii. Evident, în perspectiva apropiată, conflictele locale şi regionale de diferite proporţii şi intensitate, vor deveni cea mai probabilă formă de soluţionare a disputelor teritoriale, etnice, naţionale, religioase, economice, politice.
Posibil, războaiele mari ca formă de reglementare a disputelor între marile puteri au devenit un procedeu învechit, însă războaiele mici în diverse forme rămân şi în continuare o caracteristică de bază a lumii contemporane. Un grăunte de adevăr se conţine şi în afirmaţiilor observatorilor, care analizând conflictele recente prin prisma procesului internaţional, consideră că acestea sunt nişte reacţii adverse la faptul că al treilea război mondial a fost preîntâmpinat. Nu sunt lipsite de raţionament nici argumentele autorilor, care consideră ca terorismul ce se răspândeşte cu o viteză uluitoare în lumea întreagă, poate servi pe rol de înlocuitor al unui nou război mondial.
Diplomaţia nu reuşeşte să ţină pasul cu tehnologiile moderne. Până când este elaborat mecanismul de anihilare a unui sistem militar, apare deja un al sistem, care necesită o analiză detaliată şi mult mai profundă pentru crearea unui mecanism adecvat de control. Un alt factor este „asimetria” nucleară a diferitor ţări. Acest fapt împiedică considerabil atingerea unei înţelegeri cu privire la controlul asupra înarmărilor strategice.
Pe lângă schimbările spaţiale, de transport şi comunicare, ar fi incorect să nu pomenim că în prezent factorii geografici şi teritorial şi-au pierdut însemnătatea definitiv. După cum se consideră, anume depărtarea geografică a Vietnamului a fost una dintre cauzele principale care a contribuit la eşecul Statelor Unite ale Americii. Merită să menţionăm că pentru acumularea şi dislocarea forţelor, necesare pentru desfăşurarea operaţiunii militare „Furtuna în pustiu” în 1990, americanii au avut nevoie de patru luni şi au reuşit acest lucru doar graţie sprijinului acordat de aliaţi. Securitatea naţională poate depinde considerabil de nivelul stabilităţii în ţările învecinate. Acest lucru denotă faptul că şi în prezent controlul asupra teritoriului şi resurselor constituie unul dintre scopurile principale ale statului şi politicii externe promovate. Şi în condiţiile contemporane, măsurile de asigurare a securităţii sunt de neconceput fără păstrarea integrităţii teritoriale şi inviolabilitate. Aceste afirmaţii sunt valabile în deosebi pentru ţările în dezvoltare.
Astăzi, odată cu sfârşitul confruntării între cele două poluri de putere, trebuie să acceptăm cu regret corectitudinea afirmaţiei făcute de observatorul francez P. Asner, care afirma „posibilitatea instaurării păcii este mai verosimilă în prezent (datorită dispariţiei totalitarismului comunist şi prăbuşirea ideologiei), iar declanşarea unui război este mai puţin neverosimilă din cauza anarhiei şi ieftinirii armamentului nuclear de către unii şi distribuirea acestuia de către alţii”.
Note:
- Huntington S. The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order. – New York, 1997.
- Политическая Конфликтология. / Под общей редакцией Лебедевой М.М., Устинкина С.В. – Нижний Новгород, 2002.
- Аксельрод Р. Эволюция сотрудничества // Прорыв: Становление нового мышления. Советские и западные ученые призывают к миру без войн / Под ред. Громыко А. и др. – М.: Прогресс, 1988.
- Рубин Дж., Пруйт Д., Ким С.Х. Социальный конфликт: эскалация, тупик, разрешение. – М.: ОЛМА-Пресс, 2001.
Radj Carbune 