Radj Cărbune, politolog
Stabilirea normelor de conduită şi morală reprezintă rezultatul unui proces îndelungat de formare a relaţiilor interumane din cadrul societăţii. Nerespectarea acestor reguli şi norme presupune inexistenţa relaţiilor politice, economice, culturale, deoarece noi nu putem exista fără a nu ţine cont unii de alţii, fără a nu ne supune unei careva restricţii sau limite. În acest caz, un rol foarte important i se atribuie conceptului de etichetă. Ea reuneşte regulile convenţionale de comportare politicoasă în viaţa de toate zilele, în societate şi în contexul vieţii publice.
Eticheta reprezintă o totalitate de reguli şi formalităţi privind modalităţile de acţiuni din cadrul acelei societăţi care urmează a fi una bine educată. Sensul etimologic al cuvântului etichetă vine din limba franceză – „l’etiquette” (o bucată de hârtie, carton care se aplică sau se leagă de pachete, sticle şi pe care se indică conţinutul, preţul, posesorul, destinaţia, etc.). întrucât se pun, deseori, întrebări în legătura cu originea acestui termen, voi aminti aici opinia specialistului canadian în probleme de protocol, L.Dussault, conform căreia acest termen a apărut pe la începutul secolului al XV-lea, când activităţile desfăşurate la curţile suveranilor vremii erau anunţate, în scris, pe nişte foi denumite „etichete”, informându-se astfel asupra a „ceea ce se petrecea la curte”. La recepţiile de la curtea regelui – soare Ludovic al XIV-lea oaspeţilor li se înmânau cartonaşe care conţineau regulile necesare de comportament. De la denumirea acestor cartonaşe a apărut noţiunea de etichetă. La cele de mai sus, vom adăuga că, pe parcurs, eticheta a căpătat sensul unui pachet de norme riguroase de comportare la curte, cu menirea să reamintească „demnitatea autorităţii, atât celui care o exercită, cât şi celui care i se supune”, menire ce s-a menţinut la curţile monarhice.
Multe din regulile şi normele etichetei nu pot fi aplicate fără conştientizarea scopului, alegerea mijloacelor eficiente pentru efectuarea unor acţiuni şi analiza rezultatelor.
Eticheta presupune îmbinarea regulilor de comportament formale în situaţii deja determinate ca fiind raţionale şi utile privind esenţa şi natura lor.
Importanţa practică a etichetei rezidă în faptul că ea permite de a utiliza formulele curtoaziei unanim acceptabile de acum stabilite în comunicarea internaţională la diferite niveluri.
Se disting câteva tipuri de etichetă printre care cele mai importante sunt:
– eticheta de curte – vizează ordinea şi formele de comportament strict determinate şi reglementate la curţile monarhilor. Acest tip de etichetă este instituit în prezent în ţările cu forma monarhică de guvernare.
– eticheta militară – prevede un cod a manierelor, regulilor şi normelor de conduită stabilit pentru militari privind toate sferele vieţii şi activităţilor sale, în special pe corăbii şi locuri publice
– eticheta civică – presupune ansamblul de reguli, tradiţii, condiţii respectate în procesul comunicării de către indivizii unei societăţi.
– eticheta diplomatică – indică regulile de comportament al diplomaţiilor şi a altor persoane oficiale în cadrul diferitor acţiuni diplomatice oficiale (recepţii, vizite, prezentaţii, negocieri, primirea delegaţiilor, etc). Apariţia acestui gen de etichetă şi a ceremonialului respectiv sunt legate de trecerea de la practica trimiterii de solii / misiuni diplomatice temporare, cu sarcini punctuale (de la exprimarea dorinţei unei apropieri între familiile domnitoare din două state, până la negocierea unui acord), la stabilirea de reprezentanţe diplomatice permanente, cu ambasadori având reşedinţa în capitala ţării în care sunt acreditaţi.
Prima ambasadă rezidentă, în sensul actual al cuvântului, a fost acreditată în anul 1450, de ducele de Milano, pe lângă conducătorul (tiranul) Republicii Florentine. În următorii ani, exemplul a fost urmat de alte state italiene şi europene. Şefii acestor reprezentanţe s-au numit iniţial „oratori rezidenţi”, titlul de ambasador – provenit din limbă celtă, în care avea sens de servitor – intrând în uz abia la mijlocul secolului al XVI-lea.
Crearea misiunilor permanente a fost o materializare a noţiunii de relaţii diplomatice, care înseamnă „raporturi politice cu caracter oficial şi de continuitate între state, stabilite pe baza acordului de voinţă reciprocă”
Prin protocolul diplomatic, se concretizează normele de drept internaţional referitoare la imunităţile şi privilegiile diplomatice, prerogative fără de care ar fi de neimaginat activitatea peste hotare a reprezentanţilor permanenţi sau temporari ai statelor, întrucât fără ele aceştia nu şi-ar putea îndeplini misiunea. În legătură directă cu principiul egalităţii tuturor naţiunilor se află ordinea de precădere a reprezentanţilor statelor. Referindu-se la trecutul acestei probleme, diplomatul britanic Harold Nicolson arată că, iniţial, ambasadorii erau clasaţi după vechimea statelor pe care le reprezentau, în anul 1504, papa Iulius al II-Iea a alcătuit un tabel al precăderilor care a stârnit mari obiecţii, întrucât regele Franţei era trecut înaintea celui al Spaniei, suveranul Angliei era înscris cu patru trepte mai jos, sub cel spaniol; acel tabel a creat şi alte situaţii care au condus la incidente diplomatice serioase între reprezentanţii monarhiilor în cauză. Astfel, în 1661, între Paris şi Madrid s-a ajuns la ruperea relaţiilor diplomatice, pe considerentul că, la o manifestare oficială de la Londra, trăsura ambasadorului Spaniei a încercat să o depăşească pe cea a ambasadorului francez, incident soldat cu morţi din rândul vizitiilor şi valeţilor celor doi diplomaţi. Tot la Londra, în 1768 în urma faptului că, la un bal de la curtea regală, ambasadorul Rusiei s-a aşezat pe un scaun ce era mai în faţă decât cel al ambasadorului Franţei, ceea ce nu era conform ordinii de precădere, s-a ajuns la o altercaţie între ei, urmată de un duel, în care ambasadorul rus a fost grav rănit.
Situaţii dificile, pe amintita temă, apăreau şi la semnarea unor tratate internaţionale, reprezentanţii statelor participante considerând că a semna sub semnătura unui alt reprezentant poate aduce atingere prestigiului monarhului pe care îl reprezintă. Ca urmare, s-a recurs la întocmirea atâtor exemplare din documentul convenit câţi participanţi erau, spre a da posibilitate fiecăruia să semneze primul pe exemplarul său, respectivul sistem având denumirea de alternat. Abia în 1815, la Congresul de la Viena al puterilor europene, a fost adoptat un „regulament” prin care s-a stabilit o ordine de precădere a şefilor de misiuni diplomatice, în funcţie de data prezentării de către aceştia a scrisorilor de acreditare, iar câţiva ani mai târziu, în 1818, printr-un protocol semnat la Aix-la-Chapelle, marile puteri ale continentului nostru au hotărât ca semnarea tratatelor să se facă în ordinea alfabetică a statelor contractante.
Majoritatea normelor privind eticheta diplomatică, militară şi civică sunt identice sau într-o măsură mai mare sau mai mică sunt tangenţiale. Distincţia evidentă a acestor trei tipuri de etichetă constă în faptul că o importanţă deosebită i se acordă respectării normelor de etichetă anume de către diplomaţi, deoarece o devienţă de la acestea sau nerespectarea normelor date poate afecta prestigiul şi autoritatea statului sau a reprezentanţilor oficiali şi respectiv de a duce la atenuarea relaţiilor dintre state.
Eticheta se referă la formalismul relaţiilor dintre particulari, adică la relaţiile individuale indiferent dacă aceste raporturi sunt ierarhice sau nu. Eticheta face parte din domeniul relaţiilor din societate.
Este o regulă de protocol când preşedintele statului prezidând o masă la care participă, nu trebuie să fie întrerupt în timp ce vorbeşte, este chestiune de etichetă, când e vorba de monarh: trebuie să aştepţi ca el să se adreseze primul pentru a-i vorbi. Primul exemplu se referă la exercitarea puterii, iar cel de-al doilea se atribuie modalităţii de comportament.
Protocolul, ceremonialul, eticheta cît şi curtoazia au tendinţa de a se confunda. Protocolul este cel ce stabileşte ansamblul regulilor, al normelor în materie de ceremonial, pentru manifestările oficiale, indicând, totodată, uzanţele ce trebuie respectate şi în relaţiile interpersonale în viaţa socială. Pentru importanţa prevederilor sale referitoare la raporturile externe, el este considerat şi „codul politeţii internaţionale”. Un specialist irlandez în materie, sintetizând aprecierile sale asupra protocolului, scrie: „Protocolul este lubrifiantul diplomaţiei şi cimentul stabilităţii internaţionale. Nu trebuie neglijată niciodată importanţa sa în relaţiile între naţiuni. Dar şi în treburile interne, de asemenea, protocolul indică normele de comportare în viaţa publică, precum şi ordinea ierarhică a celor care participă la aceasta”.
Ceremonialul este cel care indică succesiunea actelor unei solemnităţi civile, militare sau religioase şi determină formele exterioare, creează cadrul şi atmosfera în care urmează să se desfăşoare acestea, şi arată ceea ce trebuie să facă cel sau cei care prezidează sau conduc o ceremonie.
Dacă protocolul se aplică în cadrul unui raport instituţional, atunci eticheta se aplică la raporturile individuale, în ambele cazuri mergând vorba despre raporturile menţinute în contextul vieţii publice. Interpătrunderea acestor termeni este atât de mare, încât normele stabilite de protocol sunt utile şi pentru etichetă, şi pentru ceremonial cu singura deosebire că în cazul protocolului efectele sunt de constrângere. Astfel conţinutul actual al termenului de protocol este polisemantic, cuprinzând nu numai regulile de întocmire a documentelor diplomatice dar şi normele privind ceremonialul şi eticheta diplomatică.
Există multe detalii privind aplicarea şi respectarea normelor de etichetă care sunt acceptate în practica protocolară internaţională din toate ţările. Adică trebuie de menţionat faptul că protocolul şi eticheta sunt percepute prin prisma oportunităţilor politice şi ţinând cont de particularităţile naţionale şi tradiţiile statelor cu a căror reprezentanţi au loc petrecerea acţiunilor protocolare. Actualmente normele de etichetă privesc aproape toate tipurile activităţii diplomatice. Fie o vizită oficială sau întâlnirea oficialităţilor de stat, corespondenţa diplomatică, petrecerea recepţiilor diplomatice, ba chiar şi simpla comunicare dintre diplomaţi – toate acestea se supun unor reguli şi norme stabilite în comun.
Ceremoniile festive, ospitalitatea, schimbul de alocuţiuni arată intenţiile statelor în vederea unor perspective reciproc avantajoase de colaborare dintre ele. Aspectul etic al ceremonialului, în esenţă, presupune un început favorabil.
Protocolul prezintă în sine o totalitate de reguli şi norme de etichetă în conformitate cu care în orişice ţară reprezentanţii de stat reglementează procesele de organizare a diferitor ceremonii diplomatice. Orice încălcare a normelor de etichetă creează dificultăţi pentru statul, al cărui reprezentant a comis inadvertenţa, deoarece el va trebui să recunoască intactul sau imprudenţa, aducând justificările necesare. In caz contrar, partenerul va anunţa protestul sau va apela la măsurile de răspuns. Astfel, trebuie de menţionat că fiecare diplomat este obligat să cunoască şi să respecte normele corespunzătoare ale etichetei diplomatice, în cazul când acesta intenţionat va contraveni normelor date atunci se va apela fie la răspunderea disciplinară sau de altă natură sau chiar se va ajunge la destituirea din funcţie sau serviciu.
Înainte de a ne referi la normele universale şi specifice ale etichetei este necesar de a specifica faptul că merge vorba anume despre formele externe de comportament a oamenilor în societate şi nu despre aspectul moral, adică despre caracterul său spiritual, deşi ambele sunt interdependente. Oamenii pot urma diverse convingeri morale sau religioase, pe când regulile de etichetă sunt general comune.
Printre normele universale ale etichetei putem evidenţia în prim plan politeţea -categoria principală a eticii diplomatice. Marele Servantes menţiona: „Nimic nu ni se da atât de ieftin şi nu se apreciază atât de scump, ca politeţea”. Această calitate trebuie să fie universală. Politeţea este dezinteresată, adică nu urmăreşte atingerea unor careva scopuri.
Nu trebuie să fie brutal în relaţiile cu cetăţenii statului tău şi politicos cu străinii, sau să fii politicos şi amabil doar cu autorităţile. Politeţea nu este doar o normă etichetei, ci şi un manifest al cultului.
În problemele de etichetă o importanţă deosebită o au saluturile, formele de adresare şi prezentările.
În ceea ce priveşte problema saluturile dintre persoanele de aceeaşi vârstă, de acelaşi rang social, politic sau diplomatic, atunci se va proceda astfel.
Primul se salută acel ce este mai bine educat. Dacă nu se strânge mâna celui ce o întinde pentru salut, atunci gestul dat va fi apreciat ca o ofensă şi jignire. Kisinger H. aminteşte în cartea sa „Anii în Casa Albă” în cadrul vizitei la Beijing în iulie a anului 1971 care avea ca scop stabilirea contactelor directe a şefilor de state S.U.A. şi R.P.C. despre cazul când John Faster Dalles a refuzat de a strânge lui Cijou Enilai mâna la Conferinţa de la Geneva din anul 1954 cu privire la Indochina.
Astfel, Kisinger dorea să repare greşeala cu orice preţ. Iată cum îşi aminteşte autorul despre întâlnire sa cu Cijou Enilai: „Eu întâlneam pe Cijou pe pragul casei cu mâna întinsă. Cijou s-a uitat la mine, zâmbindu-se, şi mi-a strâns mâna. Acesta a fost primul pas spre a da uitării moştenirea trecutului”.
Atât în ţară, cât şi peste hotarele ei o atenţie deosebită se va acorda formulelor de adresare. Dacă întâlnirea poartă un caracter episodic şi nu există posibilităţi de a strânge în prealabil datele necesare despre interlocutor, atunci mai bine se vor utiliza formele impersonale. Deficienţe în procesul comunicării se pot ivi din cauza incompatibilităţii realelor limbii moderne şi limbii statului respectiv.
În scopul de a evita greşelile se va adresa după numele de familie, ca exemplu „d-1 Moraru”. Nu sunt acceptate familiarităţile. Daca vă aflaţi în anturajul persoanelor care se adresează între ei după prenume atunci se va proceda la fel numai în cazul propunerii respective.
Ca garanţie a unor adresări adecvate prezintă adresările peroanelor oficiale ce au titlu sau grad militar, diplomatic sau religios: „d-1 preşedinte”, „d-1 prim-ministru”, „d-1 general” (fără utilizarea rangului complet) „generalul-locotenent”, „general-maior”.
Eticheta acceptă şi a aşa politeţe ca adresare cu o ridicare neînsemnată a funcţiei pe care o exercită persoana oficială la moment: „d-1 ministru” la adresarea vice-ministrului, „d1 colonel” către locotenentul-colonel, „dle ambasador” – însărcinatului cu afaceri sau trimisului.
NOTE:
- Dussault L. Protocol – instrument de comunicare, Bucureşti, Galaxia, 1996;
- Tănăsie P., Maziu G., Dumitrescu D. Uzanţe diplomatice şi de protocol, Piteşti: Editura Independenţa, 2005;
- Трофименко В.П., Волгин А.Н., Поговорим об этике//МП, Москва, 1996;
- Борунков А.Ф. Дипломатический протокол и этикет в России, Москва, 2007;
- Подоляк Я.В. Офицеру об этике, Москва, 1991;
- Капто А.С. Дипломатическая практика и дипломатическая этика//МЖ, 1999, 4;
- Борунков А.Ф. Немного об этике//МЖ, 2000, 2.
Radj Carbune 