Radj CĂRBUNE
Războiul este violenţa organizată întreprinsă de o unitate politică împotriva alteia. Este nevoie să facem distincţie între război în sensul larg de crimă organizată ce poate fi efectuată de orice unitate politică şi război în sensul strict de război interstatal sau internaţional, de violenţă organizată, săvârşită de state suverane.
În cadrul sistemului de state moderne, numai războiul în sensul strict, războiul internaţional, este legitim; statele suverane au căutat să-şi menţină monopolul asupra folosirii legitime a violenţei.
Funcţiile războiului în sistemul modern istoric bazat pe state pot fi finalizate din trei perspective:
a statului individual
a sistemului de state
a societăţii internaţionale
Din primul punct de vedere războiul a apărut ca un instrument al politicii, ca unul din mijloacele prin care pot fi atinse obiectivele statului. Este adevărat că angajarea unui stat într-un război nu reflectă întotdeauna o încercare deliberată şi calculată de a asocia războiul cu un mijloc de realizare a unui scop dorit; uneori, statele s-au pomenit într-un război din întâmplare sau dintr-un calcul greşit, sau au fost întreprinse în fel de răbufneli ale mâniei regale sau ale sentimentelor publice. Când statele se angajează în război ca o modalitate deliberat aleasă de atingere a unui anumit scop concret, propria inerţie a războiului uneori transformă statele beligerante şi obiectivele stabilite de ele însele într-atât încât se pierd din vedere scopurile originare pentru care a fost declanşat războiul. Cu toate acestea, ideea că războiul poate servi ca instrument al politicii a fost susţinută de-a lungul istoriei sistemului bazat pe state. În cadrul statului modern există o instituţie sau un set de instituţii legate între ele, capabile să facă efective legile sociale elementare; guvernul. Un guvern se distinge de alte instituţii din cadrul statului modern prin abilitatea sa de a apela la forţa fizică. Pe de o parte, el posedă o forţă efectivă aflată la dispoziţia sa, şi care e copleşitoare în raport cu ea comandată de orice alt grup. Pe de altă parte, el posedă aproape un monopol al utilizării legitime a forţei; în afara anumitor drepturi reziduale de autoapărare ce sunt acordate indivizilor, doar guvernul este capabil sa folosească forţa, fiind considerat îndreptăţit s-o facă, de către membrii societăţii, în general. Este tot atât de important pentru un guvern ca folosirea de către el a forţei să fie legitimată, cât este ca această forţă să fie copleşitoare. Aceste două aspecte ale puterii coercitive a unui guvern sunt legate în aşa măsură, încât prăbuşirea legitimităţii unui guvern poate face posibilă o combinaţie de forţe împotriva lui astfel încât forţa sa să nu mai fie copleşitoare. Grupuri insurgente arată ca ele înţeleg această interconectare când acorda la fel de multă atenţie subminării, în ochii populaţiei, a dreptului guvernului de a folosi forţa, câtă atenţie acordă combaterii acelei forţe cu cea care le aparţine.
Ideea că statele neutre trebuie să se comporte imparţial faţă de statele beligerante a fost calificată în acelaşi mod ca în doctrina securităţii colective inclusă în Convenţia Ligii Naţiunilor şi în Carta Naţiunilor Unite.
Accentul pus în sec. al XX-lea iriga pe ideile unei societăţi internaţionale îmbunătăţite, distincte de elementele societăţii în actuala practică, a condus de la o tratare a Ligii Naţiunilor, a Naţiunilor Unite şi a altor organizaţii internaţionale generale ca instituţii conducătoare ale societăţii internaţionale până la neglijarea acelor instituţii al căror rol în menţinerea ordinii internaţionale este central. Astfel s-a dezvoltat respingerea wilsoniană a echilibrului de putere, denigrarea diplomaţiei si tendinţa de a o înlocui cu administraţia internaţională, precum şi o revenire la tendinţa, dominantă în epoca grotiană, de a confunda dreptul internaţional cu moralitatea internaţională sau cu ameliorarea internaţională. Este însă această idee de societate internaţională conformă realităţii? Reflectă oare teoriile filozofilor, avocaţilor internaţionali şi istoricilor de tradiţie grotiană gândirea oamenilor de stat? Dacă oamenii de stat recunosc formal societatea internaţională şi regulile ei, înseamnă asta că acestea din urmă le afectează deciziile? Dacă ideea de societate internaţională a jucat un rol real în timpul perioadelor de relativă armonie internaţională, cum s-a întâmplat în Europa pe durate lungi în sec. al XVIII-lea şi al XlX-lea, nu a fost ea anulată în timpul războaielor religioase, războaiele Revoluţiei Franceze şi cele napoleoniene sau a războaielor mondiale ale acestui secol? Ce sens poate avea, de exemplu, să se spună ca Germania lui Hitler şi Rusia lui Stalin, încleştate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, în timpul celui de-al doilea război mondial, se considerau una pe alta ca fiind constrânse de reguli comune şi cooperau în funcţionarea instituţiilor comune? Dacă sistemul internaţional creştin şi, mai târziu, cel european, ce a existat din sec. al XVI-Iea până în sec. al XlX-lea, a fost, de asemenea, o societate internaţională, nu au fost legăturile acestei societăţi întinse şi, în cele din urmă, rupte, în timp ce sistemul s-a extins si a devenit mondial? Nu este politica internaţională de astăzi mai bine să fie văzută ca un sistem internaţional care nu este o societate internaţională?
În istoria modernă a fost posibil să preluam ideea lui Clausewitz că «războiul nu este niciodată absolut în rezultatele sale», iar înfrângerea în război poate fi «un rău trecător care poate fi remediat, în plus, războiul, în trecut, chiar dacă ar fi putut, în principiu, să ducă la exterminarea fizică a unuia sau altuia dintre popoarele beligerante, nu putea fi considerat capabil de asta în cursul unui singur act. Clausewitz, susţinând că războiul nu constă dintr-o singură lovitură instantanee, ci, întotdeauna, dintr-o succesiune de acţiuni separate, atrăgea atenţia asupra a ceva ce în trecut fusese întotdeauna considerat adevărat şi prezenta violenţa între comunităţi politice independente diferită de violenţa între persoane individuale. Doar în contextul armelor nucleare şi al altor tehnologii militare recente a devenit pertinent să punem întrebarea dacă războiul nu putea fi acum atât «absolut în rezultatele sale», cât şi «să ia forma unei singure lovituri instantanee», în accepţiunea pe care o dă Clausewitz acestor termeni: şi dacă, prin urinare, violenţa nu confruntă acum statul cu aceeaşi perspectivă care 1-a afectat pe individ întotdeauna.
Această diferenţă, şi anume că statele au fost mai puţin vulnerabile în faţa unui atac violent, unul faţă de altul, decât indivizii, este întărită de încă una: aceea că, în măsura în care statele au fost vulnerabile în fata unui atac fizic, ele nu au fost în egală măsură astfel. Hobbes îşi construieşte prezentarea stării naturii pe propoziţia că «Natura i-a făcut pe oameni în aşa măsură egali în ceea ce priveşte facultăţile trupului si minţii, încât cel mai slab are destulă forţă să-l ucidă pe cel mai puternic».
Această vulnerabilitate egală a fiecărui om în raport cu oricare altul este cea care, în perspectiva lui Hobbes, face ca starea de anarhie să fie intolerabilă, în societatea internaţională modernă a existat însă o distincţie constantă între puterile mari si mici. Puterile mari nu erau vulnerabile în faţa unui atac violent din partea puterilor mici în aceeaşi măsură în care acestea din urmă erau vulnerabile faţă de atacul celor mari. încă o dată, doar răspândirea armelor nucleare către statele mici şi posibilitatea unei lumi cu multe puteri nucleare este cea care pune problema dacă în relaţiile internaţionale se poate ivi o situaţie în care «cel mai slab are destulă forţă pentru a-1 ucide pe cel mai puternic».
Am arătat că sistemul internaţional modern este de asemenea, o societate internaţională, cel puţin în sensul că societatea internaţională a fost unul dintre elementele aflate în permanentă acţiune în el; şi că existenţa acestei societăţi internaţionale nu este ca atare dezaprobată de aceea a unei anarhii internaţionale. E important totuşi sa reţinem un sens al limitărilor societăţii internaţionale anarhice. Deoarece societatea internaţională nu este altceva decât unul din clementele fundamentale ce acţionează în politica internaţională modernă şi este, întotdeauna, în competiţie cu elementele unei «stări de război» şi de conflict si solidaritate transnaţională, este eronat să interpretăm evenimentele internaţionale ca şi când societatea internaţională ar fi singurul element sau cel dominant. Aceasta este eroarea comisă de către cei ce vorbesc sau scriu ca şi când Concertul Europei, Liga Naţiunilor sau Naţiunile Unite ar fi principalii factori în politica internaţională din timpul respectiv: ca si când dreptul internaţional ar urma să fie evaluat doar în relaţie cu funcţia pe care o are, de a lega statele între ele nu şi în relaţie cu funcţia lui de instrument al interesului de stat şi de vehicul al scopurilor transnaţionale; ca şi când încercările de a păstra echilibrul de forţe ar trebui interpretate doar ca strădanii de a păstra sistemul de state, nu şi ca manevre din partea anumitor puteri de a câştiga un ascendent; ca şi când marile puteri trebuiau privite doar ca mari responsabili, nu şi ca mari răpitori; ca si când războaiele ar trebui concepute doar ca încercări de a viola legea sau de a o susţine, nu şi ca încercări de a promova interesele anumitor state sau ale grupurilor transnaţionale. Elementul societăţii internaţionale este real, dar elementele unei «stări de război» şi ale diviziunilor si loialităţilor transnaţionale sunt şi ele reale, iar a rectifica primul element sau a vorbi ca şi când el este anulat de al doilea sau al treilea, e o iluzie.
Mai mult, faptul că societatea internaţională asigură elementul de ordine în politica internaţională n-ar trebui considerat ca justificând o atitudine de îngăduinţă în privinţa ei sau ca arătând că argumentele celor care sunt nesatisfacuţi de ordinea asigurată de societatea internaţională nu au nici o bază. Ordinea oferită în cadrul societăţii internaţionale moderne este precară şi imperfectă. A arăta că societatea internaţională modernă a asigurat un anumit grad de ordine nu înseamnă a fi demonstrat că ordinea în politica mondiala nu putea fi asigurată mai eficient prin structuri de un gen diferit.
Avem nevoie, de asemenea, să ţinem cont de perspectiva marxistă că legile servesc ca instrumente nu ale intereselor comune ale membrilor unei societăţi, ci mai curând ale intereselor speciale ale membrilor clasei conducătoare sau dominante. Aceasta este o percepţie importantă privitoare la funcţia socială a tuturor legilor şi este, îndeosebi, valabilă în relaţia cu funcţia legilor de drept. Este, desigur, adevărat că toate sistemele actuale de reglementări sociale sunt impregnate de interesele si valorile speciale ale celor care le fac, deoarece influenţa exercitată de către membrii unei societăţi în procesul elaborării regulilor este probabil a fi inegală întotdeauna, se va descoperi că orice sistem istoric de legi serveşte interesele elementelor conducătoare sau dominante ale societăţii mai adecvat decât serveşte interesele celorlalţi.
Deşi este important să ţinem cont de această intuiţie în studierea rolului regulilor, în societatea internaţională la fel ca în alte societăţi, ea nu invalidează analiza prezentă. Interesele speciale ale elementelor dominante dintr-o societate sunt reflectate în modul în care sunt definite legile. Astfel, genurile de limitări particulare care sunt impuse recurgerii la violenţă, felul de acorduri al căror caracter obligatoriu este susţinut sau felurile de drepturi de proprietate care sunt impuse vor purta amprenta acelor elemente dominante. Faptul că ar trebui să existe limite de vreun fel în recurgerea la violenţă, o aşteptare, în general, ca acordurile să fie realizate si să existe reguli de proprietate de vreun fel, nu este însă un interes aparte al unor membri ai societăţii, ci unul general al tuturor. Obiectivul acelor elemente din orice societate care caută să schimbe ordinea existentă nu este acela de a avea o societate în care nu există legi referitoare la violenţă, nici legi care cer ca acordurile să fie respectate si nici drepturi de proprietate, ci, mai curând, de a schimba termenii acelor reglementări astfel încât ele să înceteze să servească interesele speciale ale elementelor dominante în prezent.
Din perspectiva sistemului internaţional, unicul mecanism sau câmp de forţe pe care statele îl constituie împreună în virtutea interacţiunii reciproce dintre ele, războiul apare ca un determinant de bază al formei pe care o ia sistemul într-o perioadă anume. Tocmai războiul şi ameninţarea lui ajută la a stabili dacă anumite state supravieţuiesc sau sunt eliminate, dacă acestea se ridică sau decad , dacă frontierele lor rămân sau sunt schimbate, dacă popoarele lor sunt conduse de un guvern sau altul, dacă există un echilibru al puterii în sistemul internaţional sau dacă predomină unul dintre state.
NOTE:
1. Huntington S., Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Iaşi, Polirom 1999
2. Sherman M., Teaching about Europe, London, 2001
3. Раскалей С.Б. Обьективная ответственность государств в международном праве, Киев, 2004
4. Лукащин И.И. Миропорядок XXI, Москва,1997
5. Богатуров А.Д. Великие державы на Тихом океане, Москва, 2002
6. http://www.asiamex.com/tayabas/cro2.html
Radj Carbune 