MINORITĂŢILE NAŢIONALE ŞI RELAŢIILE INTERETNICE DIN REPUBLICA MOLDOVA

Radj Cărbune, politolog

 1. INTRODUCERE

Structura etnică a populaţiei oricărei ţări cu importante grupuri de minorităţi, precum şi încercările de evaluare a raporturilor cantitative şi calitative dintre populaţia titulară şi minorităţile etnice statornicite pe parcursul istoriei – recente sau mai îndepărtate – pe teritoriul ţării respective au fost considerate, dintotdeauna, drept o problemă dificilă şi delicată. Dificilă, deoarece „la matiere est mouvante”, deoarece regimul juridic al minorităţilor etnice şi confesionale se află, chiar în prezent, în plină elaborare şi perfecţionare, normele internaţonale din domeniul respectiv nefiind bine adaptate la nuanţele conflictului etnic; în fine, deoarece a existat în permanenţă un dezacord fundamental asupra obiectului său final. Totodată, caracterul delicat al problemei a provocat mereu pasiuni violente, resentimente, suspiciuni, animozităţi şi, chiar dincolo de aceşti factori de natură sentimentală, s-a complicat prin ingerinţa calculelor de ordin politic.

Experienţa statelor puternic industrializate învederează cu prisosinţă că, acolo unde s-a reuşit depăşirea exclusivismului în favoarea naţiunii titulare, structura polietnică a populaţiei a devenit un factor esenţial al civilizaţiei şi progresului.

Interogaţia ce se impune cu necesitate din cele expuse ar fi următoarea: este oare posibilă aplicarea „modelului” sau „modelelor” occidentale de integrare a grupurilor minoritare la realităţile Moldovei post-sovietice, precum şi, în eventualitatea unui răspuns afirmativ ce poate fi evident, care ar fi etapele de parcurs în cadrul procesului de implementare a unui atare model?

Pe parcursul lucrării voi încerca să caut răspunsuri la întrebările:

  • Care este relaţia minorităţilor naţionale din RM cu naţiunea titulară?
  • Care sunt metodele de soluţionare a conflicelor interetnice în RM?
  • Care sunt cauzele şi izvoarele apariţiei acestor conflicte?

O naţiune poate fi descrisă în termenii unui grup de oameni, adeseori foarte diferiţi după educaţie, şi uneori diferiţi după rase, care trebuie să conveţuiească împreună şi care au adopat o identitate comună.

Reeşind din cele expuse mai sus, voi încerca, pe parcursul lucrării, să explic şi să analizez dificultăţile relaţiilor interetnice din Republica Moldova, deoarece problematica minorităţilor naţionale este şi astăzi la ordinea zilei a organelor de conducere a RM.

2. PROBLEMATICA

Prăbuşirea totalitarismului în fosta URSS a scos în evidenţă, cu o deosebită acutitate un întreg complex de probleme care şi-au căutat rezolvarea mai multă vreme. Nu întîmplător, unul din motivele principale care au la baza fărîmiţării imperiului sovietic a fost factorul naţional.

Actualmente, pe parcursul a mai multor decenii de dictatură, numeroasele nemulţămiri ale diferitor grupuri etnice au răbufnit odată cu crearea în spaţiul ex-sovietic a noilor state independente. Republica Moldova, care şi-a proclamat suveranitatea la 23 iunie 1990 ş independenţa statală la 27 august 1991, nu constituie în acest sens o excepţie. Complexitaea problemei minorităţilor naţionale constă aici şi în faptul că renaşterea identităţii naţionale a acestora cu (excepţia ruşilor) coincide în timp cu cea a identităţii naţionale a majorităţii româneşti.

Ceea ce interesează în mod special în textul legii Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 3 aprilie 1990, este miza puterii de la Kremlin pe minorităţile etnice de la periferiile imperiului. Pe de o parte, legea privind dreptul la secesiune oferă minorităţilor înzestrate cu un statut politic – republici şi regiuni autonome, districte naţionale – posibilitatea să voteze separat cu ocazia unui virtual referendum, voturile lor necesitînd a fi luate în consideraţie de o manieră distinctă. Acestea puteau nu numai să voteze împotriva secesiunii, ci şi să exprime un proiect propriu, cum ar fi o secesiune în interiorul secesiunii republicane şi, eventual, alăturarea lor la U.R.S.S. În plus, chiar dacă secesiunea nu era cerută, preederea legii nu putea decît agrava relaţiile între o majoritate, contientă de presiunea minorităţilor asupra aspiraţiilor ei spre independenţă, şi acestea din urmă, ispitite să abuzeze de drepturile atribuite de lege.

Pe de altă parte, legea, nefiind aplicată republicilor omogene din punct de vedere administrativ, a mers chiar mai departe în ceea ce priveşte minorităţile, acordîndu-le, acolo unde acestea locuiau compact dar fără a avea un statut politic particular (în general, cazul rezidenţilor ruşi), dreptul de a aplica de asemenea votul separat. Legea mai stipula că populaţiile străine majorităţii naţionale aveau, ca şi minorităţile înzestrate cu statut teritoriale, dreptul de a-şi alege viitorul, fapt ce implica, pentru republica secesionistă posibile pierderi teritoriale, ce ar fi constituit în numeroase cazuri tot atîtea enclave ataşate unui alt stat.

Problema minorităţilor naţionale, apărută în spaţiul post-sovietic din valul mişcărilor pentru obţinerea independenţei naţionale, nu părea să constituie iniţial o dilemă deosebit de complicată pentru liderii acestora. Se părea, atunci, că dificultăţile create de populaţia rusofonă (după cum fuseseră numite minorităţile netitulare, fără ca ideologii independenţei naţionale să ţină cont de diferenţele existente în cadrul acestei populaţii atît de eterogene) nu se datorau decît sprijinului din partea comuniştilor, care încercau să se menţină, astfel, la putere. Partidul Comunist a fost forţat să renunţe la putere, Uniunea Sovietică a încetat să mai existe, în timp ce minorităţile naţionale din noile state independente au supravieţuit şi chiar au devenit un factor important al vieţii interne şi externe, de care noile elite trebuie să ţină cont la elaborarea cursului lor politic.

În R.S.S. Moldovenească au existat două particularităţi:

  • Lupta dintre clanuri avea, în primul rînd, un caracter regional, căci R.S.S.M. a fost „întocmită” în anul 1940 din Basarabia, (care mai include Găgăuzia şi raionul Taraclia, populat masiv de bulgari) şi din Transnistria, care intrase în anii 1924-1940 în componenţa R.S.S.A. Moldoveneşti
  • Lupta politică din Moldova, care a început activ în 1988, s-a manifestat nu sub aspectul unei lupte tipice pentru independenţa naţională (cum s-a întîmplat, de exemplu, în Republicile Baltice sau în Ucraina), ci sub forma mişcării pentru unirea cu România, fapt ce a şi generat continuitatea unor relaţii dure interetnice. În timp ce unioniştii condamnau „totalitarismul sovietic”, oponenţii lor demascau  „lipsa tradiţională de democratism şi naţionalismul” Statului Român.

Problema Transnistriei a devenit o problemă de studiu a unor savanţi şi observatori, care încearcă să găsească căile posibile pentru rezovarea conflictului printr-o înţelegere mai profundă a cauzelor acestui conflict, caracterului şi particularităţilor lui, şi a provocat o mulţime de concluzii şi opinii. După cum separarea Transnistriei şi Moldovei are la origine conflictul lingvistic între comunităţile moldo- şi rusofone, unii observatori au catalogat acest conflict drept unul dintre grupele etnice ruseşti şi moldoveneşti a republicii.

Logic ar fi fost de presupus că opunerea statutului oficial al „limbii moldoveneşti” s-a ciocnit de interesele ruşilor, luînd în consideraţie faptul că în majoritatea republicilor sovietice, ruşii reprezentau o parte semnificativă din populaţia netitulară. Acest model a fost utilizat şi pentru Moldova şi Transnistria. Ca rezultat unii observatori au indicat doar o cauză a acestui conflict – nedorinţa ruşilor de a renunţa la privilegiile pe care le deţineau în RM, susţinută de nedorinţa Rusiei de a pierde dominarea în Republicile Socialiste.

Mişcările pentru independenţa fostelor republici sovietice îşi fixau drept sarcină principală constituirea statelor naţionale – a unor asemenea state în care naţiunea politică ar fi corespuns cît mai mult naţiunii culturale, astfel încît toţi cetăţenii acestor state să aparţină de populaţia titulară, statul fiind chemat să servească doar intereselor acestei populaţii. Cu toae acestea, aproape în toate dintre noile state independente (cu mici excepţii), minorităţile naţionale formau segmente importante ale populaţiei, şi chiar prezenţa lor, „îngreuna” substanţial realizarea formării statelor naţionale. De aceea, pentru atingerea obiectivului major ar fi trebuit să se lichideze piedicile existente. Cu acest scop, au început să fie exploatate obidele mai vechi, suportate de către popoarele neruse pe parcursul puterii sovietice, pînă şi puterea era asociată în mod artificial cu ruşii şi cu minorităţile naţionale, ori, după cum mai erau numiţi, – cu „străinii”. Vina rusofonilor era nu doar că ei nu vorbeau limba naţionalităţii titulare, dar chiar însăşi faptul aflării lor pe teritoriul republicii.    În scopul simulării procesului de emigrare a acestora şi extragerii lor din poziţiile social importante în societate au fost adoptate legile privind acordarea statutului de limbă de stat limbilor populaţiei titulare. Lozinca „Cemodan – vokzal – Rossia!” („Geamantanul – gara – Rusia!”) era îndreptată nu numai spre ruşi, ci spre toţi vorbitorii de limbă rusă. Această lozincă, împreună cu circumstanţele în care apăruse, a contribuit la părăsirea unui procent important din populaţia netitulară din republici, deşi, cea mai eficientă s-a arătat a fi în Asia Mijlocie şi Caucaz, iar în partea europeană a URSS această lozincă s-a soldat cu un efect sub aşteptări, provocînd forţe de rezistenţă de grade diferite în acea parte a populaţiei care care tot mai mult începuse a fi numită „minorităţi naţionale”, cu realizarea noii legislaţii lingvistice, îngustarea sferei de aplicare a limbii ruse în sistemul educaţiei publice, alungarea vorbitorilor de limbă rusă din cadrul structurilor de stat. Astfel, schimbarea rolurilor (transformarea fostei minorităţi în naţiune dominantă) a condus la apariţia unui nou conflict. Noua majoritate s-a arătat a fi nepregătită pentru realizarea misiunii de consolidare a societăţii, folosind pentru întărirea priorităţii intereselor sale, mijloace coercitive, utilizate cu succes şi de regimul trecut. Liderii mişcărilor naţionale nu au luat în consideraţie simţămintele, dispoziţiile şi idealurile minorităţilor, care, la rîndul lor, au renunţat să susţină aspiraţia naţiunilor titulare spre obţinerea independenţei.

În diferite republici evenimentele s-au dezvoltat urmînd, de fapt, unul şi acelaşi scenariu, deşi specificul locului îi atribuia un colorit deosebit. Acest specific consta, în Moldova, în primul rînd în faptul că rezistenţa minorităţilor faţă de tendinţa constituirii unei „democraţii etnice”, adică a unei democraţii a căror principii definitorii privesc doar majoritatea titulară, lăsînd „pe dinafară” minorităţile etnice, a condus, în cele din urmă, la constituirea celor două entităţi autonome – Transnistria şi Găgăuzia, cu separarea, ulterior, totală a celei dintîi şi recunoaşterea statutului special de autonomie în cadrul statului moldovenesc, în cazul celei din urmă. O altă particularitate s-a desprins de faptul existenţei factorului românesc: rădăcinilor etnice comune ale moldovenilor şi românilor şi a tendinţei manifestate de către unele forţe politice din Moldova în favoarea folosirii independenţei ca o etapă în vederea unificării cu România în cadrul unui singur stat unitar.

Prima circumstanţă a făcut dificilă atît impunerea principiilor democraţiei etnice, care de exemplu, a cîştigat teren în Ţările Baltice, cît şi realizarea proiectului de unire cu România. A doua, a provocat o sciziune chiar în cadrul naţiunii titulare, împărţind-o între adepţii „românismului”, care nu fac nici o diferenţiere între moldoveni şi români, şi adepţii „moldovenismului”, apărători ai unicităţii şi originalităţii etnice a poporului moldovenesc, ca bază a existenţei statului moldovenesc suveran.

În perioada de pînă la mijlocul anilor ’90 pot fi depistate trei viziuni distincte în problema căilor de dezvoltare a Republicii Moldova, evidenţiindu-se relaţiile interetnice prin prisma formaţiunilor politice de la moment.  Se consideră că aceste viziuni ale formaţiunilor social-politice, practic le-au şi determinat activitatea şi funcţionalitatea de mai departe.

Adepţii primei viziuni se pronunţau intru consolidarea independenţei republicii, pentru integritatea teritorială, pentru dezvoltarea de mai departe a democraţiei şi implimentării noilor idei democratice, pentru crearea statului de drept şi a unei economii de piaţă social-orientate. Această viziune era caracteristică pentru partidul Social-Democrat din Moldova, Partidul Republican din Moldova, Partidul Progresului Social, Partidul Democrat Agrar din Moldova, Partidul Democrat al Muncii din Republica Moldova, Asociaţia Femeilor din Moldova, Liga Naţională a Tineretului din Moldova, Paridul Renaşterii Economiei al Moldovei etc. Dar această grupare de partide politice, susţinînd durabilitatea statalităţii naţionale, nu putea să se unească intr-o forţă politică reală, deoarece în interior se evidenţiau unele partide care înclinau spre compromis cu formaţiunile politice de altă orientare politică şi ideologică.

A doua orientare a unor formaţiuni politice asupra problemei vizate preconiza posibilitatea aderării Republicii Moldova la România. La rîndul său această orientare era împărţită încă în două: părtaşii unirii imediate (Frontul Popular Creştin-Democrat, Liga Democrat-creştină a Femeilor din Moldova, Organizaţia Tineretului Creştin-Democrat, Partidul Naţional-creştin din Moldova şi alte organizaţii social-politice  şi obşteşti de orientare naţional-culturală şi religioasă, care la începutul anilor ’90 au format Alianţa Creştin Democrată) şi părtaşii aripei moderate care pledau pentru unirea treptată cu România şi era alcătuită din formaţiunile politice: Partidul Creştin-Democrat din Moldova, Partidul Democrat din Moldova, Partidul Ecologist “Alianţa Verde”, Partidul Naţional-liberal din Moldova, Partidul Reformei, Congresul Intelectualităţii din Republica Moldova etc.

A treia viziune a formaţiunilor politice în ce priveşte aspectul etno-naţional şi naţional-statal se reduce la contracararea latentă a independenţei ei atît de către forţele politice care şi astăzi mai cred şi aspiră la restabilirea URSS (Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, Mişcarea pentru egalitate în drepturi “Unitate-Edinstvo”, partidele comuniste şi Consiliul Unit al Colectivelor de Muncă din Transnistria, Mişcarea Populară “Găgăuz-Halkî” etc.) E de menţionat că către alegerile din 1998 nici o formaţiune politică n-a pus sub semnul întrebării independenţa Republicii Moldova în afară de Partidului Comuniştilor şi Mişcarea “Unitate-Edinstvo”, care s-a pronunţat pentru restabilirea URSS.

Actualmente în divizarea formaţiunilor politice, aspectul etno-naţional are o importanţă mai mică, prioritate i se oferă celui social-economic.

Relaţiile comunităţilor minoritare cu populaţia majoritară sunt dominate de raporturile dintre români/moldoveni şi ruşi. Există anumite referiri la raporturile dintre români/moldoveni şi găgăuzi, însă scara lor este redusă. Cît priveşte raporturile băştinaşilor cu celelalte minorităţi, în deosebi cu etniile mici, ele sunt adesea trecute sub tăcere, iar lipsa unor momente critice le exclude adesea din cîmpul analizei politice.

În pofida multiplelor dificultăţi economice, social-politice şi culturale inerente procesului de tranziţie de la societatea comunistă totalitară spre valorile civilizaţiei europene, problemele minorităţilor etnice din Republica Moldova au constituit obiectul unei preocupări constante a organelor puterii de stat din chiar anul declanşării mişcării de renaştere şi de eliberare naţională. Avînd în vedere că, la recensămîntul din 1989 pe teritoriul Moldovei, alături de majoritatea covîrşitoare de moldoveni (64,5% din total) mai locuiau, de asemenea, 13,8% ucraineni, 13,0% ruşi, 3,5% găgăuzi, 2,0% bulgari, 1,5% evrei etc., s-a considerat că problemele minorităţilor etnice, lingvistice şi religioase îşi vor găsi o soluţionaresatisfăcătoare doar într-un cadru politic democratic, bazat pe statul de drept, în care sistemul judiciar va funcţiona în temeiul legii (Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E. din 29 iunie 1990, la care Moldova a aderat la 10 septembrie 1991).

Studierea comportamentului general al minorităţilor naţionale şi al organizaţiilor ce le reprezintă î-mi permite să determin ponderea comunităţilor etnice în cadrul Republicii Moldova.

Deşi diverse ca tradiţie şi forme de manifestare, minorităţile etnice pot fi clasificate din cîteva unghiuri de vedere: (1) avînd la bază un criteriu cantitativ – dimensiunea numerică a minorităţii naţionale – ce nu permite clasificarea convenţională a minorităţilor: mare – ucrainenii, ruşii; medie – găgăuzii, bulgarii: mică – belaruşii, ţiganii, nemţii, polonezii, evreii ş.a.; (2) altul poate fi confesiunea împărtăşită de grupurile etnice. Astfel, se disting creştini-ortodocşi, catolici, iudaici etc. Această diversitate a permis, totuşi, crearea unor alori materiale şi spirituale dacă nu comune, atunci destul de apropiate celor al populaţiei autohtone, moment semnificativ pentru o conveţuire în bună înţelegere; (3) un alt criteriu distinge minorităţile limitrofe şi cele intinerante. Această distincţie se manifestă prin faptul că minorităţile limitrofe au un sentiment specific al pămîntului pe care s-au stabilit cîndva, continuînd să locuiască compact: găgăuzii în sud, ucrainenii în est şi nord-est, bulgarii în sudul Moldovei. Comportamentul minorităţilor conlocuitoare este marcat de un ansamblu de relaţii, ce determină rolul unei sau altei minorităţi în cadrul politic, social şi cultural al statului. Aceste raporturi pot fi integrate domeniului relaţiilor intercomunitare (din interiorul grupului etnic relaţiile existente între membrii şi grupurile ce aparţin unei şi aceleiaşi minorităţi). Ele pot fi determinate de anumiţi factori, cum ar fi mărimea comunităţii – în cadrul unei etnii numeroase şi mai ales dacă aceasta nu locuieşte compact, intensitatea relaţiilor în cadrul grupului este redusă, şi invers, în cadrul unei etnii mai mici gradul de intensitate este mai sporit. Un alt factor sunt tradiţiile – în ce măsură s-au păstrat ele şi rolul lor în viaţa comunităţii. O semnificaţie deosebită o are limba vorbită, ceea ce pentru RM prezintă o situaţie aparte. În majoritatea comunităţilor, alături de limba comuntăţii respective se utilizează o altă limbă, de regulă,rusă. Iar pentru o parte a minorităţilor, şi în special pentru populaţia urbană, rusa, fiind limba de uz cotidian, a devenit singurul şi principalul mijloc de comunicare. Acest proces de rusificare a afectat toate etniile ce locuiesc în Moldova, creînd dificultăţi enorme în identificarea unui sau altui grup etnic.

Un deosebit interes prezintă raporturile membrilor grupurilor minoritare cu instituţiile religioase. Biserica poate servi pentru minorităţile naţionale nu numai drept protector al credinţei religioase, ci şi drept adăpost al etnicităţii, mai ales în cadrul regimurilor totalitare, cînd grupurile minoritare sunt persecutate. Situaţia nu a fost similară şi pentru URSS, deoarece însăşi reprezentanţii cultelor erau persecutaţi. În perioada de tranziţie rolul Bisericii creşte esenţial. Aşi menţiona raporturile strînse dintre instituţia bisericească şi comunitatea polonezilor şi a ereilor din RM.

Relaţiile intercomunitare evoluează, fiind ameliorate sau tensionate de climatul politic şi social general.

Complexitatea relaţiilor politice nu permite întotdeauna să prognozăm adecvat comportamentul şi reacţiile membrilor unei comunităţi faţă de anumite procese. Dacă în urma alegerilor parlamentare din 1994, s-a văzut clar că populaţia rusă a otat masiv coaliţia blocului electoral „Uniunea Socialistă”, (să nu trecem cu vederea şi portul alegătorilor găgăuzi, care în proporţie de 72% participanţi la scrutin au votat în favoarea coaliţiei de stînga), la alegerile din 1998 a fost practic acelaşi tablou.

Totuşi, este puţin probabil că divargenţele de interese din interiorul comunităţii ruse să tensioneze prea tare relaţiile din cadrul acestui grup etnic.

Nu este însă cazul minorităţii găgăuze, unde relaţiile interetnice au ajuns la un stadiu critic, datorită conflicului de opţiune politică prezent în mediul acestei comunităţi, care s-a divizat în două tabere, pe de o parte plasîndu-se susţinătorii guvernatorului regional, iar pe de alta – adepţii primarului Comratului. Criza relaţiilor intercomunitare slăbete considerabil amplitudinea vectorului politic al acestei etnii.

La începutul anului 1991, în cadrul Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova a fost creată o secţie pentru studierea complexă a minorităţilor naţionale, care peste doi ani a fost reorganizată în Institutul Minorităţilor Naţionale. În cele cinci secţii ale Institutului sunt cercetate istoria şi cultura minorităţilor ruse, ucrainene, găgăuze, bulgare şi evreeşti. De asemenea în structura Guvernului RM a fost inclus Departamentul Relaţiilor Naţionale, funcţia căruia constă în promovarea politicii statului în domeniul relaţiilor interetnice, în determinarea populaţiei majoritare „să contientizeze particularităţiele ce decurg din caracterul polietnic al societăţii moldoveneşti”. În scopul asigurării unor condiţii mai favorabile de activitate celor circa 40 de organizaţii şi societăţi etnoculturale din Republică, la 1 iunie 1996 a avut loc inaugurarea oficială a Casei Naţionalităţilor.

Cu toate acestea, conflictul interetnic iniţial din Republica Moldova există şi astăzi, doar că a trecut într-o altă fază.

O primă şi cea mai importantă premisă a îmbunătăţirii climatului interetnic o constituie imperativul restabilirii integrităţii teritoriale. Nu poate fi invocat nici un act juridic internaţional care ar justifica aplicarea, pentru RM, a formulei de „stat comun” sau crearea de enclave pe criterii etnice.

În al doilea rînd, crearea unor condiţii de stabilitate şi de bunăstare, a relaţiilor paşnice şi prieteneşti bazate pe respectul principiilor egalităţii în drepturi, precum şi asigurarea respectului universal şi efectiv al drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale pentru toţi cetăţenii fără deosebire de etnie.

3. CADRUL TEORETIC

Mulţi au afirmat că statul naţional este o formă depăşită de timp, şi că însăşi diversitatea europeană va conduce spre o Europă a regiunilor, umbrind statele-naţiune. Falimentul statului naţional a fost anunţat drept un fapt inevitabil cu mai multe ocazii: începînd cu Immanuel Kant, în eseul său „Pacea perpetuă”, iar mai apoi şi Karl Marx cu „Scăparea de stat”, pînă la Bertand Russel, cu prelegerile sale, citite în 1950 şi 1960. În ciuda tuturor acestor prorociri, statele naţionale, deşi au suferit anumite schimbări, au rămas totuşi entităţi pline de viaţă. Evident, concepţia statului-naţiune ori cea a statului naţional, nu implică, după cum unii ar prefera să creadă, supoziţia că acest stat s-ar întemeia doar pe „stricta coeziune lingvistică, religioasă şi de ordin cultural, urmărind să anihileze diferenţele şi să suprime opoziţia”. De-a lungul timpului, aceste state naţionale au inventat un întreg arsenal de instituţii sociale şi politice, abilitate să formuleze „răspunsuri” consensuale la „întrebările” diversităţii. În general, acest consens este mai puternic printre ţările în care etnosul titular (purtător al originalităţii şi identităţii statului) este mai numeros, integrînd prin aculturaţie şi  asimilare, alte grupuri etnice. Deşi, cîteva state importante ale lumii se potrivesc mai mult sau mai puţin acestei definiţii, foarte multe dintre ele nu fac acest lucru şi de aceea, afirmarea caracterului naţional al unui stat nu presupune neapărat şi obligativitatea practicilor îndreptate spre anihilarea identităţilor singulare în folosul egoist al naţiunii titulare. Calificativul „naţional” al statului presupune, înainte de toate, afirmarea continuităţii istorice şi culturale a etnosului „întemeietor”, prin care, diversitatea capătă sens şi echilibru. Cine este împotriva „naţionalului”, pe motivul unei prezumptive „discriminări” pentru minorităţile naţionale, s-a învăţat să înţeleagă diversitatea ca un argument în favoarea fragmentarului. Acest cineva încă nu s-a dezvăţat să conceapă existenţa separată a noilor naţiuni eliberate de fosta metropolă, decît în termeni unor nestrînse încă „retribuţii de război”, (un fel de mărgele din măselele inamicilor nimiciţi).

În mod categoric, integrarea grupurilor etnice în cadrul unui stat naţional nu este acelaşi lucru cu asimilarea lor, ci reprezintă un proces dinamic de adaptare. Potrivit lui R.S. Schermerhorn, acest proces se produce diferit; prin relaţii de putere, acolo unde legitimitatea autorităţii centrale reprezintă o problemă centrală, ori prin congruenţă culturală, în care compatibilitatea valorilor împărtăşite pare a fi o evidenţă a relaţiilor cotidiene. În situaţia în care societatea are nevoie de o supra-identitate care să se raporteze la toate grupurile etnice convieţuitoare, chiar şi reprezentanţii etnosului „întemeietor” sunt în căutarea unei identităţi proprii.

La baza concepţiei despre democraţie şi societate civilă se află o anumită idee despre minoritatea naţională.

Formarea cadrului juridic, instituţional în care se reproduce o minoritate, reprezintă o reflectare a contextului politic şi social.

Reprezentarea politică a minorităţilor face posibilă detensionarea relaţiilor interetnice pe calea dialogului politic, prin reprezentanţii mandataţi în acest sens. Totodată, lansarea dialogului politic ne inspiră încrederea că se vor găsi acele remedii instituţionale şi constituţionale care să pregătească terenul pentru consolidarea coexistenţei în bună înţelegere a grupurilor etnice a unui stat polietnic.

De altfel, nici minorităţile naţionale nu întotdeauna sunt sigure că obiectiele lor vor fi preluate şi susţinute de organizaţiile ce le reprezintă, ceea ce face ca rolul acestor formaţiuni să fie pus la îndoială chiar de propriile minorităţi. Promovînd obiectivele comunităţilor respective, obiective ce nu se află în contradicţie cu scopurile majore ale societăţii, aceste formaţiuni pot să contribuie la instaurarea unui climat social benefic propăşirii cultural-naţionale.

În politica statului faţă de minorităţile etnice se disting două etape calitativ diferite, atît prin maniera aparte în care sunt percepute esenţa şi cauzele conflictului politico-ideologic, cît şi prin procedeele aplicate tratamentului acestuia.

4. CONCLUZII

A încerca să schiţezi evoluţia climatului interetnic în Republica Moldova de la proclamarea independenţei, perioadă zbuciumată în istoria noastră curentă este o interpretare pe cît de complexă, pe atît de complicată.

Pentru a o face s-ar cere, mai întîi, să convenim din ce unghi tratăm problema. Dacă o privim din punctul de vedere al consolidării independenţei Moldovei, deci şi a consolidării statalităţii ei, atunci m-aş hazarda să formulez de la chiar început un răspuns întru totul negativ.

Climatul interetnic s-a deteriorat mult pe parcursul acestei perioade. Populaţiile minoritare în nici o măsură nu au contribuit la consolidarea independenţei, din contra, au subminat-o şi au lucrat la transformarea ei într-un simbol fără fond, într-un slogan…

Această situaţie a depins direct de criza politică şi interetnică, care s-a intersectat cu un conflict militar. Moldova s-a pomenit în stare de dezintegrare teritorială, dezbinare interetnică cu influenţă asupra coeziunii civice. Actualmente tensiunea interetnică a scăzut, însă confruntarea continuă să fie prezentă în societate. Populaţia minoritară a Republicii, ca şi cetăţenii titulari, în măsură egală participă la toate procesele viale ale ţării.

Problemele de interes comun pentru toţi cetăţenii Republicii Moldova care ar soluţiona instaurarea consensului interetnic în societate sunt:

  • Rezolvarea problemei cu Transnistria;
  • Elaborarea unui program complex pentru perioada de tranziţie în ce priveşte politica  lingvistică a statului;
  • Elaborarea unei concepţii a politicii RM în domeniul relaţiilor interetnice.

Prin urmare complexitatea acestor relaţii şi inter-relaţii se explică prin faptul că elita politică moldovenească nu a acordat atenţia cuvenită problemei în cauză, atunci, la moment, în primii ani de independenţă.

În situaţia de faţă nicidecum nu se poate vorbi de realizarea unui consens etnic. Adevăratul consens etnic se poate constata atunci cînd fiecare cetăţean îşi cunoaşte nu numai drepturile, dar şi datoriile, beneficiază nu doar de drepturi, ci-şi onorează şi obligaţiunile. Însă cînd cineva, fie cetăţean sau o populaţie, beneficiază de drepturi, iar de datorii nu ţine seama şi nu le îndeplineşte, atunci se produce un haos, o anomalie, dincare nu se poate găsi o ieşire…

5. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

  1. Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Bucureşti, Humanitas, 1993.
  2. Helene Carence d΄Encausse. Triumful naţiunilor sau Sfîrşitul imperiului sovietic, Bucureşti, Editura Remember – Sic Press Group, 1993.
  3. Enciu N. Populaţia titulară a Republicii Moldova faţă cu minorităţile naţionale. // „Arena Politicii”. Nr.4 (16), ianuarie 1998.
  4. Daria Fane. Moldova: Breaking Loose from Moscow, in Ian Bremmer and Ray Taras, Eds. Nations and Politics in the Soviet Successor States. New York, N.Y: Cambridge University Press 1993, William Crowther. The Politics of Democratization in Post-Communist Moldova, in Karen Dawisha and Bruce Parrot, eds. Democratic Changes and Authoritarian Reactions in Russia, Ukraine, Belarus and Moldova. Cambridge University Press 1997.
  5. Константин Кирошка. Война на востоке Республики Молдова (1992). Причины, факты, последствия // Arena Politicii, Nr. 1, 1996.
  6. Moşneaga V., Rusnac V., Rusnac Gh., Zavtur A. Procesele sociale în Republica Moldova În analiza politică anglofonă (anii 1992-1993), partea I, Chişinău 1995.
  7. Totalurile recensămîntului unional al populaţiei din RSS Moldovenească din anul 1989. Chişinău, 1990. Vol.I.
  8. „POLIS”, nr.1, 1994
  9. „Edinstvo”, 28 noiembrie 1996
  10. „Gagauz Yeri”, 26 noiembrie 1997.
  11. Walker Connor, „Nation-Building or Nation-Destroying?” World Politics, John Hopkins University Press, 24 (April 1972).
  12. Peter F. Drucker, The Global Economy and the Nation State, Foreign Affairs, September-October, 1997.
  13. R.A. Schermerhorn, Comparative Ethnic Relations. A framework for Theory and Research, The University of Chicago Press, 1978.
Reclame

Despre Radj Cărbune

CuvÎntul omului este materia cea mai durabilă. (Arthur Schopenhauer)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s